Arhive lunare: Aprilie 2017

Teodor Popescu și doctrina alegerii

Cultul BER nu are o direcție bine definită în ce privește doctrinele harului deși moștenirea noastră a fost puternic influențată de aceste doctrine care au fost baza predicării lui Teodor Popescu, Gheorghe Cornilescu sau Emil Constantinescu.  Chiar dacă ele nu au fost definite de ei în mod sistematic, ele se observă cu ochiul liber în predicile și textele pe care le avem acum la dispoziție.

Este însă trist că foarte mulți din adunările BER nu sunt conștienți de acest lucru și asta pentru că avem multe minusuri la capitolul educație teologică dar și pentru că în același timp ne ignorăm istoria și rădăcinile. Multe probleme ale istoriei noastre recente (și nu numai) cred ca ar fi fost evitate dacă de-a lungul timpului s-ar fi ținut cont de moștenirea noastră teologică, care se aliniază foarte bine cu moștenirea teologică a reformatorilor Luther și Calvin.

Așa cum am afirmat și altă dată, ideea ca Teodor Popescu a fost influențat cel mai mult de scrierile lui John Darby este falsă și neconformă cu biografia scrisă de Horia Azimioară. Iată mai jos câteva citate referitoare la doctrină, extrase din această biografie:

Doctrina s-a format pe parcurs şi pe măsura necesităţilor, pe măsură ce se ivea câte o greutate. La început era clar adevărul mântuirii. Teodor Popescu spunea: „Foarte devreme am ajuns la conturarea doctrinei. Dacă am avut ceva de lămurit, m-am înţeles cu Dumitru Cornilescu”. Totodată fraţii, cercetând Scriptura şi având la îndemână şi cărţile foarte folositoare ale lui C.H.M. şi ale altor credincioşi au fost ajutaţi să-şi adâncească tot mai mult cunoştinţele din Scriptură. (pag. 43)

Unii credincioşi din diferite biserici spuneau despre fraţii din strada Carol Davila că au cam acelaşi fel de gândire ca J.N. Darby. De fapt scrierile lui Darby erau cunoscute de foarte puţini credincioşi români şi numai C. H. Mcintosh era oarecum mai cunoscut. Teodor Popescu spunea: „Când citeşti pe Darby, parcă ronţăi nişte covrigi uscaţi”. (pag. 69)

Din când în când răsfoia şi Teodor Popescu cărţile lui J.N. Darby, mai ales că ele cuprind şi lămuririle pentru toate cele şaizeci şi şase cărţi ale Bibliei. Iar când dorea să aibă mai multă precizie asupra vreunui text din Scriptură, se uita în traducerea lui Darby. „Îmi spunea Dumitru Cornilescu să mă uit, când am ceva timp, prin comentariile lui Darby. Nu l-am ascultat în totul şi poate am greşit. Zicea că ce este Iorga în istorie, este Darby în Evanghelie. (pag. 69)

N-a reuşit să tipărească decât trei cărţi scrise de Spurgeon, deşi îi plăcea în mod deosebit să traducă din acest scriitor creştin pe care îl preţuia mai mult ca pe alţii. (pag. 56)

Și ca să exemplific acum și faptul că doctrinele harului și implicit doctrina alegerii (de care mulți din BER se împiedică acum) erau bine conturate în gândirea de teolog a lui Teodor Popescu, redau un citat din comentariul la 1 Petru:1-2:
 
”Aleși” este un cuvânt care se întâlnește în Noul Testament. Orice credincios este bine lămurit că este ales de Dumnezeu, și aceasta nu pentru vreun merit al său. 
– Ești dumneata sigur că ești ales de Dumnezeu ca să fi copil al Lui? – poate fi întrebat cel credincios.
– Da, sunt sigur.
– Dar ce, ești mai bun decât alții?
– Nu, dar sunt ales de Dumnezeu.
 
Alegerea nu este un lucru cu care să se mândrească cineva. În mândria aceasta au căzut evreii de odinioară. Alegerea înseamnă și datorii și obligații. Moise le spunea evreilor că Dumnezeu i-a ales nu pentru că sunt mai altfel decât ceilalți oameni.
Alegerea îl umilește pe credincios și-l ferește de a se ridica mai presus de alții. Apostolul Pavel, vorbind corintenilor despre alegere, le spunea niște cuvinte care obliga la smerenie: ”Dumnezeu a ales pe cele nebune ale lumii, ca să facă de rușine pe înțelepți. Și Dumnezeu a ales pe cele slabe ale lumii ca să facă de rușine pe cele tari… .
Orice pricină de laudă cu vreun merit personal s-a dus.
Prin harul lui Dumnezeu suntem ce suntem, nu prin vreun merit personal. 
Cuvântul lui Dumnezeu spune că alegerea s-a făcut înainte de întemeierea lumii. Cum? Noi nici nu existam atunci! În mintea lui Dumnezeu însă existam.
 
Teodor Popescu, Prima epistolă a lui Petru,  ediție îngrijită de Horia Azimioară.
 
Mai pot adăuga multe alte citate ca acestea dar textele sunt la îndemână pentru cine vrea să le analizeze.  Chiar dacă doctrina alegerii nu apare în predici de evanghelizare, cum este și normal, apare în predici adresate credincioșilor. Iar ceea ce mă intrigă și mai mult este că în adolescența mea am auzit un citat al lui Teodor Popescu dat ca exemplu într-o predică, dar pe care încă nu l-am găsit scris. Sper ca la un moment dat să îl găsesc. Citatul era cam așa:
 
”Mulți se întrabă cum anume sunt aleși cei credincioși de Dumneze.  Dar alegerea și chemarea la pocăință și credință este ca o poartă mare pe care scrie întâi Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați… , și după ce intri vezi că scrie pe partea cealaltă Voi ați fost aleși înainte de întemeierea lumii.”
 
Sper să găsesc acest citat, dar dacă nu îl voi găsi mă voi mulțumi cu ce am. 🙂 Cel puțin cineva l-a atribuit lui Teodor Popescu acum mai bine de 20 de ani, într-o predică ținută în adunarea din Bucureștii Noi.
 
 
 

Isus și fâșiile de pânză

Oricine citește evangheliile nu poate să nu remarce accentul pe care autorii îl pun pe istoria morții și învierii Domnului Isus. La o analiză atentă putem chiar să reconstituim evenimentele din fiecare zi a ultimei săptămâni a Domnului.

Anul acesta, recitind istoria Învierii, am remarcat un detaliu important în evanghelia după Ioan, care aduce o dovadă în plus autenticității Învierii. Acest detaliu este descrierea fâșiilor de pânză în care a fost înfășurat trupul Domnului Isus.

Ioan 20:3-7 – Atunci Petru și celălalt ucenic au ieșit și s‑au dus la mormânt. Cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. Când s‑a aplecat să se uite înăuntru, a văzut fâșiile de pânză întinse pe jos, dar n‑a intrat. Simon Petru, care îl urma, a ajuns și el. A intrat în mormânt și a văzut fâșiile de pânză întinse pe jos, dar ștergarul care fusese pe capul lui Isus nu era pus împreună cu fâșiile de pânză, ci era împăturit și așezat într‑un loc separat.

Ca să înțelegem mai bine descrierea aceasta, trebuie să înțelegem arhitectura mormântului. Pe scurt, acesta avea o formă rectangulară, în patru colțuri, iar pe cele trei laturi – opus și laterale – erau săpate lespezi din piatră în așa fel încât trupul să nu fie așezat direct pe pământ ci puțin mai sus, oferindu-i astfel mortului o anumită demnitate. Iar cei care intrau aveau un spațiu mic în care stăteau în picioare lângă corpul mortului și puteau astfel să îl aranjeze fără efortul de a se apleca până jos pe pământ.

Ei bine, reconstituind scena din dimineața aceea, conf. Ioan 20, știm că femeile se întorc de la mormânt la locul unde erau adunați ucenicii și le dau vestea că cineva a luat trupul Domnului și că mormântul este deschis și gol.

Doi dintre ucenici, Petru și celălalt ucenic (adică povestitorul, Ioan) aleargă în afara Ierusalimului, în grădina mormântului și se uită în acea criptă și observă doua lucruri:

  1. Fâșiile de pânză sunt jos pe pământ (nu pe lespezile de piatră)
  2. Ștergarul cu care fuses acoperit capul Domnului Isus era împăturit și așezat separat.

Aceste două indicii sunt extrem de importante în primul rând nu pentru ceea ce s-a întâmplat acolo, ci mai degrabă pentru ceea ce nu s-a întâmplat.

Sunt unii care susțineau ideea că ucenicii i-au furat trupul lui Isus și l-au ascuns. Dar întrebarea logică este următoarea: ce hoți ar fi stat să desfacă trupul din fâșii și apoi să împăturească ștergarul, știind că mormântul era păzit de soldați, care i-ar fi surprins acolo în orice moment? Deci teoria nu are logică ținând cont de acest detaliu.

Alții afirmă că Isus nu ar fi murit cu adevărat ci ar fi leșinat și apoi a ieșit din mormânt. Dar iarăși apar întrebări serioase: cum era posibil ca un om cu răni atât de severe din timpul execuției, să poată da piatra aceea la o parte, să iasă din mormânt și să se lupte cu soldații care îi păzeau mormântul? Și de ce și-ar fi lăsat fâșiile de pânză în mormânt împreună cu ștergarul de pe față, în condițiile în care nu ar fi avut nici un articol de îmbrăcăminte cu care să se acopere?

Dar de asemenea este demonstrată și învierea:

  1. Împăturirea ștergarului demonstrează că Cineva, fiind deplin conștient și fără grabă, a împăturit ștergarul. Acesta nu putea fi decât Cel care murise, Domnul Isus Însuși.
  2. Isus nu are nevoie de nimeni să Îi dezlege fâșiile. Dacă arestarea, judecata și condamnarea Lui au fost umilitoare pentru El, învierea Lui reprezintă biruița și re-câștigarea poziției Lui de Stâpân și Domn, inclusiv puterea de a se dezlega singur, fără ajutorul nimănui, comparat cu învierea lui Lazăr.
  3. Fâșiile de pânză rămase în mormânt sunt dovada că Isus a înviat în același trup în care a murit, dar transformat prin puterea Tatălui. Deci ideea că ar fi înviat doar într-un mod spiritual este exclusă.
  4. Nu există nici un giulgiu al lui Isus. După cum știm din istoria morții lui Lazăr, înviat după patru zile, fâșiile puteau fi dezlegate, adică nu formau încă un material dur care lua forma trupului celui îngropat.

Deci, ca unul care observ că de fiecare dată în jurul Paștelui se găsește câte un ziar să publice tot felul de articole absurde despre Isus sau încercări de negare a existenței Lui, ar fi bine ca noi cei care credem cu adevărat în înviere să recitim istoria Învierii ca să redescoperim întâi măreția biruinței Domnului nostru asupra morții dar și că orice încercare de negare a celui mai important eveniment din istoria creștinismului este sortită eșecului datorită dovezilor istorice incontestabile. Mulți au încercat să dovedească contrariul învierii și au sfârșit rușinati.

Dar pentru noi, recitirea textelor morții și învierii Domnului ne întărește și mai mult încredera și speranța că într-o zi și trupurile noastre vor fi schimbate în același trup ca al Domnului nostru.

Hristos a Înviat.

Intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim

Duminica Floriilor reprezintă sărbătorirea intrării lui Isus în Ierusalim într-o manieră triumfală. Proabil că mulți suntem atât de obișnuiți cu istoria vieții lui Isus sau cu sărbătoarea în sine încât nu mai suntem atenți la detaliile relatării. Desigur ar trebui multe alte lucruri explicate pentru a înțelege contextul gândirii și așteptării evereilor după un eliberator politic și un restaurator al gloriei de demult a regatului Israel, dar presupun că cititorii evanghelici sunt destul de familiari cu aceste aspecte.

Însă relatarea aceasta naște o întrebare: Domnul Isus nu intra pentru prima oară în Ierusalim. De fapt, conform Legii, orice evreu era obligat să vină la Ierusalim de 3 ori pe an, în fiecare an. Deci trebuie să fi intrat de nenumărate ori în Ierusalim fără ca mulțimea să îl aclame. De ce au reacționat oamenii așa de data aceasta?

Ceea ce este și mai interesant este că evanghelia lui Ioan (12:12-13) notează că în ziua următoare, mulțimea cea mare care venise la sărbătoare, auzind că Isus vine la Ierusalim, a luat ramuri de palmieri și I‑a ieșit în întâmpinare.

Se observă deci că nu ucenicii au fost cei care au organizat evenimentul. Ei nici nu se gândeau la așa ceva. Ni se spune că nici măcar nu înțelegeau ce se întâmplă cu adevărat. Ce anume deci i-a determinat pe oamenii care veniseră din tot Israelul la cea mai importantă sărbătoare evreiască, să îl întâmpine pe Isus în acest fel? Aclamațiile lor aveau tentă mesianică, regală, care reprezentau o escaladare politică periculoasă pentru situația de atunci a evreilor, mai ales că avea loc la porțile Ierusalimului, unde soldații romani patrulau pentru păstrarea ordinii. De aceea vedem că liderii poporului vin și îi cer lui Isus să oprească toată această manifestare pe care o considerau o mascaradă.

Răspunsul îl găsim tot în textul evangheliei lui Ioan 12:16-19 (NTR):

Ucenicii Lui n‑au înțeles aceste lucruri la început, dar când Isus a fost proslăvit, și‑au amintit că aceste lucruri erau scrise despre El și că ei le‑au împlinit cu privire la El. Astfel, mulțimea care fusese cu El când îl chemase pe Lazăr din mormânt și‑l înviase dintre cei morți, mărturisea în continuare. Mulțimile L‑au întâmpinat, pentru că auziseră că făcuse acest semn. Fariseii au zis deci între ei: „Vedeți că nu câștigați nimic! Iată că lumea se duce după El!“

Acest pasaj ascunde o complexitate de lucruri și evenimente care dovedesc modul în care Dumnezeu Tatăl aranjează istoria vieții Domnului Isus pentru ca planul Lui de mântuire și de salvare a oamenilor să fie dus la îndeplinire.

Le voi sublinia pe rând, enumerând evenimentele premergătoate intrării triumfale:

  1. Lazăr, prietenul Domului din Betania se îmbolnăvește subit și moare. (Ioan 11)
  2. Nici ucenicii, nici surorile lui Lazăr și nici prietenii familiei nu înțeleg cum se poate ca Isus să nu intervină pentru a împiedica moartea lui Lazăr. (Ioan 11:37)
  3. Isus intervine când nimeni nu se mai aștepta și face cea mai mare minune relatată în evanghelii: învierea unui om mort de patru zile. Minunea este făcută în Betania, la doar 2,5 km de Ierusalim. Familia lui Lazăr, fiind una bogată și cunoscută în zonă, are parte de mulți prieteni și vizitatori  și astfel vestea despre minune se împrăștie rapid în toată zonă, inclusiv în Ierusalimul îmbâcsit de oameni veniți la sărbătoarea pascală.
  4. În momentul în care Isus intră în Iersualim călare pe un măgăruș, și pentru că avea deja un nume și o reputație în popor, instinctual oamenii încep să aclame și să strige, știind de minunea invierii lui Lazăr din urmă cu ceva timp și corelat cu așteptările lor mesianice, care erau de data aceasta îndreptățite.
  5. Acest eveniment a fost și punctul culminant care a declanșat în liderii evrei dorința de a scăpa cât mai repede de Isus.

Aceste observații duc în mod natural la câteva concluzii despre evenimentele din jurul duminicii floriilor:

  1. Dumnezeu Tatăl controlează circumstanțele bolii și morții lui Lazăr pentru ca Domnul Isus să facă minunea invierii și astfel intrarea lui Isus in Iersualim să fie una triumfală, conform Scripturilor.
  2. Înțelegem că orice amănunt al vieții lui Isus nu a fost la întâmplare, dar realizăm că nici amănuntele vieților prietenilor și ucenicilor lui Isus nu au fost la întâmplare, ci au fost aranjate de Dumnezeu Tatăl pentru ca în final mântuirea oamenilor să fie realizată.
  3. Acest eveniment ne dovedește că Dumnezeu a lucrat după un plan bine stabilit. Se observă un Dumnezeu care face planuri și care este în stare că controleze fiecare aspect al vieții și al istoriei astfel încât planul Lui să fie pus în aplicare și să se împlinească.
  4. Intrarea triumfală a lui Isus ne demonstrază încă odată suveranitatea lui Dumnezeu aspura inimii omului și a circumstanțelor vieții. La fel ca în multe situații din Vechiul Testament, Dumnezeu crează o circumstanță (în cazul nostru moartea și învierea lui Lazăr) care duce în mod inevitabil la o decizie sau reacție a oamenilor în așa fel încât Scriptura sau voia lui Dumenzeu să se împlinească. Ni se dovedește deci că Dumnezeu nu doar observă istoria ci o și controlează.
  5. Faptul că reacția mulțimii îi intrigă pe liderii vremii, corelat cu faptul că Dumnezeu face ca această intrare triumfală să aibe loc, ne mai arată un lucru: responsabilitatea omului nu este deloc anulată de suveranitatea lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu este suveran asupra circumstanțelor, deciziile sunt luate de oameni în deplină cunoștință de cauză și sunt astfel responsabili pentru ele.

Aceasta a fost Duminica Floriilor.