Una dintre probleme majore care s-au invocat de-a lungul timpului în discuțiile și problemele din adunările evanghelice BER, foste Creștini după Evanghelie din 1939 -1990, foste Creștini după Scriptură, fostă Societatea Trezirea sau miscarea tudoristă, a fost problema pierderii sau nu a mântuirii. 

Desi aceste discutii au avut de multe ori interese ascunse, totusi multi credinciosi au preluat o anumita pozitie doctrinara pentru faptul ca au interptetat in mod inadecvat anumite pasaje din Scriptura sau pentru ca au fost influentati de altii sau de alte doctrine apartinand altor grupari crestine. Desigur nu trebuie sa fim absurzi in aceasta privinta pentru ca interpretarea Bibliei oricum nu poate fi facuta de o singura miscare evanghelica, ci ea este o lucrarea a Duhului Sfant facuta in multi credinciosi atat din istoria Bisericii cat si din alte miscari evanghelice contemporane. Insa una dintre probleme BER este ca nu si-au format inca o baza doctrinara sistematica solida prin scrieri si teologi proprii, sau daca sunt, sunt foarte putine si nebagate in seama, ceea ce a dus si duce in continuare la multe discutii inutile si exagerate.  

Suntem desigur inca o miscare evanghelica destul de tânără – aprox. 92 de ani si cam la a patra generatie, insa avem o mostenire doctrinara sanatoasă prin scrierile lui Teodor Popescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Cornilescu si alti cativa care au scris sau și-au transcris predicile lor. O astfel de resursă este binețeles istoria lui Teodor Popescu scrisă de Horia Azimioară. 

Iată mai jos extrase din poziția lui T. Popescu față de această chestiune a harului, a siguranței mântuirii sau a pierderii ei. 

Din viața și lucrarea lui T. Popescu, de H. Azimioară, pag. 84, versiunea electronică PDF: 

Cuvântul har se întâlnea mai în toate predicile lui Teodor Popescu, chiar şi atunci când predica avea cu totul alt subiect. Uneori însă întreaga predică avea acest cuprins, harul lui Dumnezeu, atât pentru mântuire cât şi pentru viaţa pe care o duce cel credincios.

„Omul firesc înţelege pe a face, nu înţelege însă pe a crede. Cere-i să facă ceva pentru Dumnezeu şi găseşte că este bine aşa; cere-i însă să creadă şi să ia, şi vei vedea că nu pricepe cum vine asta. Şi de n-ar lucra Dumnezeu însuşi prin harul Lui, nimeni n-ar ajunge la credinţă”.

„Dacă oaia se rătăceşte, nu se mai întoarce acasă. Câinele se întoarce, pisica se întoarce, chiar porcul se întoarce. Oaia nu se mai întoarce, ci se duce şi se tot duce, căci nu mai ştie drumul spre casă. Oare nu este şi omul tot aşa? Cunoaşte el drumul spre Dumnezeu? Dacă nu ne-ar căuta Domnul Isus însuşi, cine L-ar mai căuta? Ne-a căutat însă El Însuşi, în aceasta este harul la lucru şi toată mântuirea noastră este numai har din partea Lui. El este Alfa şi Omega, El începe, El continuă, El duce totul la bun sfârşit. Nu este nici un merit din partea noastră, să nu credem că am fost mai ceva decât ceilalţi şi de aceea ne-am întors la Dumnezeu. El ne-a căutat şi ne-a chemat cu chemare sfântă; El face totul.”

„Chiar faptul că cineva caută pe Dumnezeu, tot de la Dumnezeu porneşte. Chiar faptul că te-ai încredinţat măcar în parte de păcat şi ai simţit nevoia unui Mântuitor care să te scape de păcat, chiar şi aceasta este lucrarea Lui. Noi nu L-am căutat pe El, ci El ne-a căutat pe noi. Aşa că de la un capăt până la altul, lucrarea nu este decât a Lui.”

„Epistola către Efeseni cuprinde o preamărire a harului lui Dumnezeu. Şi noi, pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă, învăţăm să preamărim harul lui Dumnezeu. Cei mai mulţi nu cunosc la început harul lui Dumnezeu decât într-o mică măsură. La început parcă îţi atribui şi ţie însuţi un merit: Da, dar şi eu m-am interesat de lucrul acesta, am dorit după Dumnezeu; deci am făcut şi eu ceva în comparaţie cu alţii care nu fac nimic. Mai târziu toate aceste pretenţii cad şi, comparându-te cu cel mai decăzut om din lume, zici: Nici eu n-am fost mai bun. Dacă este vreun merit, este al harului lui Dumnezeu.”

„Este har pentru mântuire. Este har pentru a fi sfinţiţi. Harul lui Dumnezeu este puterea noastră, fără har nu putem rezista în faţa ispitelor. Harul lui Dumnezeu păstrează pe cei credincioşi. Este har pentru a lucra. Este har pentru timpul de suferinţă. Este har pentru clipele din urmă ale celui credincios.”

„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Nu te arde pe tine, dacă eşti copilul harului. Vă aduceţi aminte de cei trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul de foc, înfăşuraţi în albiturile lor. Focul ar fi trebuit să le ardă întâi rufele. Dumnezeu a făcut ca nici măcar părul să nu capete miros de ars. Când copilul harului lui Dumnezeu nu ia seama şi se lasă înfăşurat de unele lucruri care i-ar fi o greutate pe cale, Dumnezeu poate să ardă ceea ce ar putea să ne înfăşoare, dar nu pe noi înşine. Adeseori poate boala de care suferi în trup ar trebui să fie un foc care să ardă unele primejdii care îţi sunt necunoscute.”

„Ce ne ţine pe cale: harul ori credinţa? Un copilaş s-a dus cu tatăl să facă o vizită. În timpul acela a venit o ploaie care a um at mult râul pe care trebuiau să-l treacă şi râul a luat puntea. Tatăl a luat pe copilaş în braţe şi a trecut prin apă. De frica apei, copilaşul se ţinea strâns de gâtul tatălui său. Braţele strânse de gâtul tatălui sunt credinţa. Ce l-a ţinut? Faptul că el s-a ţinut de gâtul tatălui său? Nu, el nu putea să se ţină singur, l-au ţinut braţele tatălui său. Acesta este harul. Şi-a făcut el partea lui, prin credinţă; dar harul lui Dumnezeu, adică braţele tatălui l-au ţinut”.

Cunoaşterea de către Teodor Popescu a harului lui Dumnezeu l-a făcut să tragă concluzii şi asupra altor adevăruri ale Scripturii şi în special asupra siguranţei mântuirii. El spunea:

„Am adus la Domnul Cristos un caracter destul de rău, unii într-un fel, alţii în alt fel, mai toţi cu destul şiretlic şi viclenie. Dumnezeu însă a aprins o lumină în noi şi tot El Se însărcinează să păstreze şi să păzească această lumină; ba mai mult, s-o şi facă să crească spre slava Lui. Nu noi îl ţinem pe El, ci El ne ţine pe noi.”

„Am fost chemaţi la Domnul Isus prin har şi am fost mântuiţi prin har. Ce caută acest DACĂ aici, la Coloseni: ‘Dacă rămâneţi’? Atârnă oare de mine să rămân? Dar eu nu sunt în stare să fac nimic bun. Cei uşuratici cad pe cale. Acest DACĂ vrea să trezească pe cel credincios, să-l facă să alerge la har. Un tată ţine pe copilul său de mână. Sunt amândoi pe o înălţime, lângă care se arată o prăpastie mare.

— Vezi tu, zice tatăl copilului, dacă nu te laşi ţinut de mâna mea, ai putea să cazi în prăpastia asta!.

Ce face copilul? ‘Lasă-mă, tată, că o să fiu eu atent?’ Nu. El se ţine şi mai strâns de mâna tatălui, tocmai pentru că i-a spus acest DACĂ. Mă ţii Tu, Doamne, ţinut sunt; mă laşi Tu, mă prăpădesc. Dar Dumnezeu păstrează pe ai Săi.

„Şi care totuşi au căzut” (Evrei 6). N-au căzut pe cale, ci alături de ea, peste parapet. Întrebarea de căpetenie este dacă cel care zice că a crezut, este născut din nou. Cei născuţi din nou pot să piardă viaţa veşnică? Întrebarea pare grea, cutez însă să răspund că nu pot (Ioan 10.28). Dacă un astfel de om a căzut într-un păcat, nu înseamnă că s-a prăbuşit pentru totdeauna. Când un credincios a căzut într-un păcat, se vede la el durerea unui copil al lui Dumnezeu şi mai curând sau mai târziu, el se va ridica din căderea lui.”

„Samson a părăsit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a părăsit pe Samson. Chiar în închisoare, Dumnezeu nu l-a părăsit. Acolo i-a venit pocăinţa, i-a venit şi credinţa prin care a fost restabilit în starea de om credincios.”

„Se poate şterge numele din Cartea vieţii? Cutare conta drept credincios, a mers până la un timp pe cale şi pe urmă a căzut. S-a şters numele lui din Cartea vieţii? Dacă a fost născut din nou, n-a fost şters; dacă însă n-a fost născut din nou, n-a fost scris acolo, deci nici n-a fost şters. Mulţi se numesc căzuţi, dar n-au avut de unde să cadă.”