Observatii personale din discuțiile cu musulmani

Pentru ca subiectul islam vs crestinism este destul de fierbinte in blogosfera romaneasca,  am cosiderat ca așternerea unor impresii  formate in urma unor experiențe  personale ar putea ajuta pe cei care nu au avut niciodată de a face cu un musulman. Ca unul care locuiesc in Norvegia, m-am lovit de realitatea unei  populații destul de pestrițe d.p.d.v. religios, formată în mare parte din creștini luterani de stat, catolici, evanghelici și iehoviști, iar pe lângă aceștia există și un procent destul de însemnat de mulsulmani, format din emigranți azilanți sau refugiați din războaie. Politica mai liberă a guvernelor norvegiene în privința emigrării a început prin anii 70 și de atunci emigranții musulmani tot vin. Dintre toate orașele norvegiene, Oslo este cel mai afectat, dat fiind faptul că este capitală, unde s-au și format multe comunități islamice. În orașul unde locuiesc, Bergen, comunitățile de musulmani sunt mai dispersate iar asta face mai ușoară interacțiunea.

Este deci imposibil ca la un moment dat să nu te intersectezi cu islamul iar din punctul de vedere al unui creștin, consider că acestea sunt oportunități extraordinare de a-l vesti pe Hristos unor oameni care altfel nu ar fi venit niciodată în contact cu Evanghelia.

Ca unul care am fost și eu curios cum ar decurge o discuție cu un musulman am profitat de câteva ocazii pentru a deschide subiectul cu musulmani de rând. Nu am o preocupare specială pentru musulmani dar nici nu ignor ideea, de aceea am profitat de oportunitățile  ivite pentru a dezbate cu ei subiecte religioase.

Iată deci câteva observații personale:

1. În primul rând trebui să spun că musulmanii nu fug de dezbaterile religioase sau discuțiile doctrinare, ba din contră sunf foarte deschiși. Contrar sentimentului de teamă pe care unii creștini îl au, musulmanii chiar doresc să discute noțiuni religioase. Comparat cu mulți creștini care fug de discuțiile doctrinare, musulmanii în general nu ignoră doctrinele, fie ele creștine sau islamice, și nu trec ușor, sau nu trec deloc peste ele.  De aceea, cred că dacă cineva vrea să se dedice evanghelizării musulmanilor trebui întâi de toate să fie foarte bine pus la punct în privința doctrinelor creștine și să le stăpănească îndeajuns de mult ca să le poată apăra cu corectitudine. Altfel ar eșua într-un amalgam de idei corecte politic din care creștinul și evanghelia nu are decât de pierdut.

2. Un alt element esențial în discuțiile cu musulmanii este respectul față de om și față de credința lui. Dacă pornești discuția cu un aer de superiorioritate nu faci nimic, ci se va ajunge in cel mai fericit caz doar la o ciorovăială de stradă. Creștinul trebui să învețe să și asculte înainte de a-și dezvolta ideile și argumentația. Musulmanii își consideră religia lor superioară față de orice altă religie a lumii de aceea pentru un musulman atitudina si argumentele solide sunt lucrurile care îl vor face să asculte și ce zici tu.

3. Curajul. Din ce am observat, sunt destui creștini care nu prea au curajul de a discuta deschis cu un musulman de teama unor reacții violente. Din interacțiunile mele cu musulmani de rând, (nu vorbesc despre extremiști) oamenii sunt normali, nu sunt violenți și sunt extrem de deschiși la discuții. Probabil că și mediul în care se poartă discuția contează. Desigur, ei văd în aceste discuții oportunități de mărturisire a islamului către creștini și de aceea sunt chiar doritori de astfel de dezbateri. Însă dacă aveți ocazia să discutați cu ei, curajul este un ingredient necesar în a purta conversații deschise și profunde despre religie și teologie, și asta datorită diferențelor foarte mari care există între cele două teologii. Din discuțiile avute am observat că a trebuit să contrazic aproape tot ce susțineau interlocutorii mei musulmani în privința lui Isus Hristos.

4. Am observat apoi că musulmanii nu discută in general ideea de Dumnezeu sau persoana lui Dumnezeu, ci ei sunt preocupați cel mai mult de persoana lui Mahomed și a lui Isus sau Ișa, după cum îl numesc ei. Au cuvinte elogioase la adresa lui Isus, pe care îl numesc profetul creștinilor, și uneori chiar recunosc autenticitatea unor minuni ale Lui. Însă refuză din start ideea de divinitate a lui Isus și aici cred că trebuie să ne axăm discuțiile,  pentru că fără o acceptare a lui Isus ca Dumnezeu evanghelia este nulă iar creștinismul nu ar fi decât o religie soră a islamului.  Iată mai jos transcrierea unei părți de dialog (așa cum mi-o aduc aminte) purtat la mine acasă cu un coleg de serviciu care a dorit să discute mai multe despre creștinism și care a răspuns invitației mele de sta împreună la o cafea:

Musulmanul: În Coran se vorbește foarte multe despre Ișa. Noi credem în Ișa și în minunile Lui. Noi credem că a fost un om deosebit și un profet la fel cum Mahomed a fost un profet.

Eu: Deci consideri că minumile lui Isus sunt autentice?

M.: Da, dacă Coranul spune așa, noi credem.

Eu: Există vre-o înregistrare despre vre-o minune a lui Mahomed, in Coran?

M.: Nu, Mahomed nu a facut minuni.

Eu: Deci crezi că Isus a vindecat bolnavii, a mers pe apă, a înviat morții, a dat vedere orbilor?

M. Da, în general cred că aceste minuni au avut loc.

Eu: Atunci daca Isus a facut minuni și le consideri autentice, iar Mahomed nu, de ce  îl consideri pe Isus egal cu Mahomed? Isus și-a dovedit puterea supranaturală asupra bolilor, forțelor naturii și morții. Deci cum poate fi Isus egal cu Mahomed?

Ei bine, în acest punct interlocutorul meu a schimbat direcția discuției către chestiuni politice, încercând să analizeze ideile care ne pot apropia, dar susținând în continuare că Isus este doar profetul creștinilor.

Aceată încercare am observat-o la toți cei cu care am discutat. Ideea ca Isus este doar profetul creștinilor nu este doar o dorință de împăcare a celor două religii ci ea vine din convingerea musulmanilor ca Dumnezeu nu poate avea un Fiu. Pentru ei este imposibil să perceapă ideea unui Dumnezeu care se coboară din cer printre oameni și devine supus slăbiciunilor fizice. Pentru ei noțiunea de FIU se leagă de o legătura intimă pe care Dumnezeu ar fi trebuit să o aibe cu o ființă umană, ori acest lucru este inadmisibil pentru un musulman (cât și pentru un creștin). De aceea ideea de Duh Sfânt ca parte a Trinității este respinsă din start de un musulman, și implicit nașterea dintr-o fecioară. De aici decurg binențeles multe alte doctrine pe care musulmanii le neagă iar creștinii sunt nevoiți să le apere. Aș recomanda cartea Secret Believers – What happens when Muslims believe in Christ,  scrisă de Brother Andrew, care prezintă într-un mod practic dificultățile unui musulman în acceptarea doctrinelor creștine.

5. Musulmanii nu vor accepta niciodată ideea de Fiu de Dumnezeu decât cu o singură excepție: să se convertească. Am avut la un moment dat o colegă de curs din Turcia, musulmancă, care era căsătorită cu un norvegian, însă acesta ori era martor a lui Iehova ori avuse-se tangențe cu aceștia. Am discutat cu ea câte ceva despre creștinism și doctrinele de bază ale credinței creștine și am rămas surprins de cât de multe știa, însă apoi mi-am dat seama că îi era foarte ușor să accepte doctrina iehovistă și să o combine cumva cu islamul, pentru că aceștia neagă divinitatea lui Isus, iar mântuirea se capătă prin fapte, atât la musulmani cât și la iehoviști. O mântuire doar prin credință este foarte greu de acceptat, și asta datorită respingerii ideii ca Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele oamenilor.

În concluzie, deși nu sunt expert pe cultura islamică sau  evanghelizarea musulmanilor,am căutat totuși să mă documentez la un nivel care să îmi permită o discuție rezonabilă cu un musulman.  De aceea, în ce mă privește, consider  că a common word between Christians and Muslims  (un cuvânt comun intre creștini și musulmani) nu poate duce decât la confuzie și compromitere doctrinară. Doctrinele sunt mult prea diferite ca să poate fi apropiate cumva, iar prima și cea mai importantă doctrină care ar trebui compromisă este divinitatea lui Isus Hristos și Trinitatea, bazele credinței creștine. Ori în tot acest dialog și dorință de apropiere și reconciliere, cerința principală a musulmanilor este acceptarea ideii ca Isus este doar profetul creștinilor iar Mahomed profetul musulmanilor.

Cred cu toată tăria că în relațiile cu musulmanii, creștinii ar trebui să aibe aceeași atitudine pe care o au față de orice om nemântuit: perspectiva evanghelizării curajoase fără compromiterea doctrinelor, iar aici este nevoie desigur de înțelepciune, informare, studiu și multă rugăciune.

Iată mai jos un link pe care merită să vă uitați:

http://www.jihadwatch.org/2014/02/the-dangers-of-muslim-christian-interfaith-dialogue

Anunțuri

7 răspunsuri

  1. Voi incerca cu alta ocazie sa citesc articolul d-vs pina la captat. Ma surprinde afirmatie pe care o faceti ca musulmanii nu fug de dezbateri ca ar face-o mai degraba crestinii. Daca referindu-va la crestini aveti in minte doar evanghelici s-ar putea sa aveti dreptate ei cunosc mai putin doctrinele si nu sunt singuri vinovati. Daca vorbiti insa de crestini in general s-ar putea sa va inselati sau va trebui sa definim ce spunem prin dezbatere. Cele care au avut loc aici la Paris, la care am participat direct sau asistat nu erau dezbateri, erau deculpabilizarea si deresponsabilizarea Islamului si culpabilizare Crestinismului pentru toate evenimentele istorice care nu i-au favorizat, Ca sunt musulman care se intorc la crestinism, la Christos, sunt si slava Domnului, Dar aceasta nu se face prin dezbareri ci mai degraba prin construirea unei relatii cu ei.

    1. Da.. formularea mea este generalizata aici, dar am avut in minte crestinii evanghelici, pentru ca pe blogul meu ma adresez acestora. Am avut in minte in special un curent care se doreste impaciuitor printre denominatiunile crestine evanghelice si care este gata sa traca peste diferentele doctrinare si sa accepte doar ideile sau doctrinele care cumva ii unesc pe evanghelici intr-o singura familie. Insa cred ca va pot asigura ca evanghelicii din Romania cunosc destul de bine doctrinele, comparat cu evanghelicii multor tari europene si comparat in acelasi timp si cu cei mai multi ortodocsi.

      Daca dvs aveti in minte acum dezbaterile publice, aveti dreptate. Musulmanii cauta in general sa se deculpabilizeze si sa acuze apoi crestinismul. Am citi si eu documente de dialog inter-religios intre Biserica Norvegiana si comunitatea muslumana din Norvegia si primul punct al documentului de final a fost o acuza adusa crestinismului. Iar cei ce reprezentatu crestinii luterani norvegieni pareau niste mielusei, acceptand acuzele. Acesta este inca un motiv, cred eu, pentru care dialogul inter-religios nu va aduce decat pierderi crestinismului, daca este acceptat in termenii taberei opuse.

  2. Sunt absolut de acord cu ultima parte. Europenii trebuie sa inceteze de a se autoculpabiliza si de a permite altora sa ii culpabilizeze de aceea ma aprind cand mi se prezinta o istorie a Crestinismului eronata asa cum a fost mica incursiune facuta pe blogul care a anuntat prezenta lui Volf la Bucuresti.

    Ma bucur ca in Franta, la ora actuala apar carti si scrie numeroase as putea zice, sau sunt cele pe care le caut si le gasesc eu, care prezinta o istorie a Crestinismului mult mai corecta si nu politic corecta. Problema Occidentului este ca a inghitit acest politic corect in detrimentul faptelor istorice asa cum au fost; macelul cruciadelor, de exemplu, ignorind ca macelul a fost inceput de musulmani si ca Europei crestine nu ii raminea decit sa raspunda cu armele sau sa se lasa macelaritii si convertiti cu forta. Poate rugaciunile noastre ar trebui sa se concentreze si in directia aceasta. Este o batalie care se poarta acum si daca nu vom da dovada de intelepciune o vom pierde. Daca nu vom cere intelepciune vom fi responsabili.

    Eu am dezbatut cu un universitar Iranian in martie, in cadrul unei facultati de teologie, tipul a fost de o lipsa de onestitate intelectuala inimaginabila. Pina intr-acolo incat sala a spus la un moment dat „il nous prends pour de imbeciles.” Si un pic a lipsit sa nu iasa huiduit.

    1. Cineva a spus foarte bine asta: cine controleaza istoria controleaza viitorul.

  3. Despre fatul ca evanghelicii occidentali cunosc putin doctrinele este mai mult sau mai putin adevarat au insa o cunoastere destul de buna a Bibliei.

  4. O intrebare pentru crestini.Una din cele 10 porunci spune:Sa nu-ti faci chip cioplit si sa nu te inchini lor!Atunci,de ce va inchinati la icoane..??

    1. Daca sunteti musulmanca atunci trebuie sa intelegeti ca in crestinims, la fel ca in islam, sunt mai multe grupari sau tipuri de biserici. Exista cel putin doua grupari majore in Europa, Biserica Catolica si cea Ortodoxa, la care mai adaugam in Anglia – Biserica Anglicana, sau in nord, Luterana, etc. Exista apoi si crestini evanghelici care au aparut in urma unei reforme inceputa in sec. 16. Ei bine, nu toti crestinii se inchina la icoane. De altfel, inchininarea la icoane este doar unul dintre lucrurile care nu ar trebui sa se practice in crestinism. In ce ma priveste, sunt crestin evanghelic si consider inchinarea la icoane o idolatrie si de aceea nici nu practic acest lucru.
      Deci nu faceti greseala sa ii bagati pe toti crestinii in aceeasi oala.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: