Arhive lunare: Iunie 2014

Pastor Aurel Mihut – Iacov nu a fost un înșelător!

Pastorul Aurel Mihut din Pheonix, Arizona, mi-a trimis acest articol pe e-mail si cred ca este o abordare destul de interesanta. Apar in articol cateva idei referitoare la decizia omului vs. suveranitatea lui Dumnezeu care pot fi un punct de plecare pentru discutii de genul acesta sau corectarea unor idei preconcepute despre Iacov, fiul lui Isaac, fiul lui Avraam.

Iacov nu a fost un  înșelător!

Dumnezeu de-a lungul istoriei, atât în Vechiul cât și în Noul Testament s-a folosit de oameni deosebiți în realizarea planului Lui Divin. În diferite timpuri și situații, El s-a folosit de anumite persoane cărora le-a relevat planul Său, desigur potrivit cu voia Lui. În ceea ce urmează aș vrea să mă refer la unul dintre cei trei patriarhi din Vechiul Testament și anume la Iacov, cel care este mult discutat și comentat în legătură cu anumite aspecte din viața sa, începând de la naștere și până la plecarea lui din casa lui Laban. Deși a avut de înfruntat multe situații grele, Iacov a avut un rol important în planul lui Dumnezeu. Pe scurt, vreau să menționez doar trei dintre acestea

1. Formarea Poporului Israel. Prin cei 12 copii ai lui, mai târziu s-au format cele 12 triburi ale lui Israel la care se referă de foarte multe ori scrierile Vechiului Testament.

2. Întoarcerea lui Iacov din Padan-Aram de la Laban – socrul său, în țara bunicului Avraam și a părinților Isaac și Rebeca, cât și la locul copilăriei lui. “Atunci Domnul a zis lui Iacov: Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul de naștere; și Eu voi fi cu tine. ” (Gen.31.3)

3. Salvarea propriei familii, de la foametea care apăruse în țara lui și plecarea cu întreaga familie în Egipt, acolo unde Dumnezeu a trimis mai dinainte pe unul din fiii lui, numit Iosif: “…m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră.” (Gen.45.5)

Așa cum am menționat mai sus, aș vrea să mă refer la acea perioadă din viața lui Iacov, începând de la naștere și până la întâlnirea lui cu Dumnezeu la Peniel și să subliniez faptul că deși Iacov este ținta unor acuzații dintre cele mai nepotrivite, există totuși câteva aspecte esențiale de care trebuie ținut cont.

Astfel, el nu se face vinovat de nici una dintre învinuirile aduse, însă lipsa de înțelegere a multora contribuie la aceste afirmații, în necunoștință a anumitor factori, enumerați mai jos, de care trebuie ținut cont, când dorim să explicăm un anumit pasaj din Sfânta Scriptură:

1. Perioada în care s-a petrecut evenimentul respectiv;

2. Gradul de cultură al oamenilor din acel timp;

3. Baza relației omului cu Dumnezeu în aceea vreme.

Luând în considerare cele mai sus amintite și în mod deosebit relația pe care o aveau oameni cu Dumnezeu, ne dăm bine seama că în acel timp, la baza acestei relații funcționa principiul TEOCRAȚIEI, unde Dumnezeu, în mod direct sau prin îngerii Lui, stătea de vorbă cu anumite persoane, cărora le comunica voia Lui, în ceea ce privește lucrurile pozitive sau negative legate de faptele oamenilor. Exemplele sunt multe și înscrise pe paginile Sfintei Scripturi.

Voi lua doar câteva:

1. Adam în grădina Edenului: “Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: ….” (Gen.2.16-17) “Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: Unde ești?” (Gen3.9-19), și discuția continuă.

2. Cain după uciderea fratelui său Abel, (Gen.4.9-16)

3. Noe în legătură cu potopul (Gen.9.13-22)

4. Avraam. Promisiunile făcute lui și seminției lui (Gen.17.1-8) etc.

5. Iacov. La Betel, discuția a fost între el și Dumnezeu (Gen.28.10-22). În casa lui Laban, Domnul vorbește direct cu el (Gen.31.3), iar în v.11 Domnul i-a vorbit printr-un înger și exemplele pot continua.

Constat faptul că sunt prea mulți pastori, evangheliști, scriitori, comentatori etc., care îl acuză pe Iacov Patriarhul de înșelăciune, acuzatie care nu are suport în realitate. Personal, după mai mult timp de cercetare și meditare, am ajuns la concluzia că el nu se face vinovat de aceste acuzații false. Dumnezeu a vrut să facă o schimbare în alegerea lui, așa cum a făcut cu cei doi fii ai lui Iosif, atunci când Iacov i-a binecuvântat. Dumnezeu e Suveran și El face ce vrea, nimeni nu are voie să-l tragă la răspundere, de ceea ce face într-un fel sau altul. E de datoria noastră să cercetăm și să cunoaștem adevărul, ca apoi să apărăm cinstea, demnitatea și prestigiul lui Iacov, omul lui Dumnezeu, cu care EL se laudă alături de ceilalți doi patriarhi: “…voi sta la masă cu Avram, Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor.”(Mat.8.11);   Luca 13.28: “…veți vedea pe Avram, Isaac și pe Iacov și pe toți prorocii în Împărăția cerurilor….”

Iacov este în Cer cu Dumnezeu și este un adevărat sfânt al Lui, dar unii slujitori ai altarelor, cât și ai scrisului, îi ponegresc numele învinuindu-l de anumite fapte murdare! Haideți să ne unim atât prin predicare cât și prin scris, și să stopăm răspândirea acestor calomnii la adresa acestui sfânt din Cer. Pentru o înțelegere mai clară a nevinovăției lui Iacov, mai jos am formulat câteva întrebări care sunt ușor de înțeles și care dau o lumină destul de mare asupra fazelor din viața lui Iacov, legate de acele fapte care sunt pentru uni – destui de mulți – motive de învinuiri cu abateri dintre cele mai jignitoare la adresa acestui patriarh.

Întrebări necesare pentru a înțelege realitatea:

1. De ce Dumnezeu, dacă l-a ales pe Iacov înainte de naștere, nu a făcut ca Iacov sa fie întâiul născut, și nu Esau? (Rom.9.11-13)

2. Dacă Esau a fost întâiul născut și Dumnezeu l-a ales pe Iacov, după naștere, ordinea trebuia schimbată. Cine a condus această schimbare, Dumnezeu, diavolul sau întâmplarea?

3. Cine se face vinovat de renunțarea lui Esau la dreptul de întâi născut, o simplă ciorbă pregătită de Iacob sau neglijența acestui drept pe care Esau îl vinde pentru un preț de nimic?

4. Dacă Esau și-a vândut dreptul de întâiul născut, mai putea el să mai primească binecuvântarea?

5. Dacă Isaac ar fi știut că Esau nu mai e întâiul născut și că el nu mai poate primi binecuvântarea l-ar mai fi binecuvântat?

6. Dacă Rebeca a auzit și a procedat la schimbarea situației în favoarea lui Iacov, a fost de la Dumnezeu sau de la Satan?

7. Dacă întâlnirea pe care a avut-o Iacov cu Dumnezeu la Betel și la Peniel a fost o întâlnire în care Dumnezeu i-a cerut pocăință și recunoașterea faptelor de înșelăciune, minciună, trădare, ipocrizie etc., așa cum este învinuit de către cei mai mulți?

8. Dacă cunoașteți cazuri când Dumnezeu se asociază și umblă cu cei care înșeală, mint, sabotează sau iau în deșert numele Lui, așa cum e etichetat Iacov?

9. La ce ajută și pe cine satisface atunci când e blamat un sfânt a lui Dumnezeu ca Iacov? Poate fi mai de grabă un prilej de poticnire pentru alții care nu înțeleg realitatea întâmplării descrisă.

10. Dacă Dumnezeu nu condamnă pe cineva și nu îi impută nimic în legătura cu unele fapte pe care numai oamenii le născocesc, pe cine să ascultăm, pe Dumnezeu sau pe oameni?

11. O întrebare deosebit de importantă este: De ce Dumnezeu îl binecuvântează pe Iacov când el se prezintă în persoana lui Esau? Atunci când el vine înaintea tatălui său Isaac și când Isaac îl întreabă “Cine ești tu fiule?” (Gen.27.18,19), Iacov îi răspunde tatălui său: “Eu sunt Esau fiul tău cel mai mare…”

Acest lucru e confirmat și a doua oară în versetul 24, “Isaac a zis: Tu ești deci fiul meu Esau?” Și Iacov a răspuns: “Eu sunt!” Cum? Dumnezeu binecuvântează un Iacov fals, prefăcut, mincinos ipocrit? (vorbesc în felul oamenilor). Nu cumva este nedreptatea lui Dumnezeu când procedează astfel? Sau nu a cunoscut Dumnezeu acest șiretlic a lui Iacov? De ce Dumnezeu nu a procedat ca și în cazul nevestei lui Ieroboam când a venit la prorocul Ahia, dându-se drept alta; “De ce te dai drept alta?”, sau în cazul lui Iacov – “altul”? (Împărați, 14.6). Cum de data aceasta Dumnezeu a trecut cu vederea acest fapt? Și dacă Dumnezeu a procedat așa, cu ce drept vin unii și îl învinuiesc pe Iacov de o abatere pe care Dumnezeu nu o menționează? Profetul Isaia în 55:8,9 spune foarte clar: “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele”. La fel apostolul Pavel scrie la Romani 11:33: “O, adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu, cât de nepătrunse sunt judecățile Lui și cât de neînțelese sunt căile Lui!”. La fel, în Rom. 9.14-20 în care se arată voința supremă a lui Dumnezeu în ceea ce privește alegerea care îi aparține în exclusivitate numai Lui și orice intervenție din afară (din partea oamenilor) este exclusă, în v. 20. citim: “Dar mai de grabă cine ești tu omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”.

12. Care a fost relația lui Iacov cu Dumnezeu în casa lui Laban? (Gen. 30.27). Laban a fost binecuvântat din pricina lui Iacov (Gen. 31.3). Domnul a vorbit cu Iacov despre întoarcerea lui în țara părinților lui. (Gen. 31.11-13). Domnul a vorbit cu Iacov prin îngerul Lui despre situația din casa lui Laban și întoarcerea în țara lui de naștere etc.

13. După ce Iacov a plecat de la Laban, acesta l-a urmărit și înainte de a-l ajunge pe Iacov, Dumnezeu i se arată lui Laban și îi spune următoarele cuvinte: “Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov”. Dacă Dumnezeu a interzis lui Laban să nu-i spună nicio vorbă rea lui Iacov, cine sunt acei care își permit astăzi, în predici mai ales, să încalce porunca lui Dumnezeu și să spună atâtea vorbe rele și defăimătoare la adresa lui Iacov?

În concluzie: Dacă, atât în casa părintească cât și în casa lui Laban, Dumnezeu nu l-a învinuit pe Iacov de nici cea mai mică abatere făcută, cine sunt acei care caută să-l ponegrească și să-l acuze de lucruri și de fapte fără nici un suport real? Cred că toți aceștia ar trebui să se pocăiască și să se lase de asemenea evanghelii cu conținut fals. Cred că o explicație biblică în legătură cu problema păcatului din acele timpuri ne-o dă destul de clar apostolul Pavel în Romani 5.13: “Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ținut în seamă câtă vreme nu este o lege.”(Romani 4:15). “Pentru că Legea aduce mânie; și unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.”( Romani 3.20). “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele legii, deoarece prin lege vine cunoștința păcatului” (Romani7:7). “Dimpotrivă, păcatul ni l-am cunoscut decât prin lege. De pildă, n-as fi cunoscut pofta, dacă legea nu mi-ar fi spus: “Să nu poftești!”. Este ușor de înțeles că pe timpul lui Iacov nu se poate vorbi de LEGE, deoarece legea a fost dată cu mulți ani mai târziu și el nu a avut de unde să le știe așa cum au fost cunoscute după darea legilor pe muntele SINAI. Ori, a-l judeca pe Iacov după standardele noastre, cred că e cea mai mare greșeală pe care o poate face cineva, indiferent cine e el. Avertismentul de jos ar trebui să fie luat cu cea mai mare seriozitate pentru toți cei care au curajul să-l învinuiască pe Iacov de fapte de care el nu se face vinovat. O mare atenție pentru cei care blamează numele lui Iacov, ei trebuie sa știe că va veni o zi când se vor întâlni cu Iacov și când toate învinuirile aduse lui vor fi cunoscute și auzite, și nu vor putea fi negate pentru că în Cer totul e gol și descoperit. Domnul Isus a spus: “Feriți-vă să nu defăimați nici măcar pe unul din acești micuți…” (Mat.18.16). Dar pe unul mare la nivel de patriarh? “Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților!” (Iacov 4:11); cu mult mai mult pe cei din Cer. “Feriți-vă de orice se pare rău!” (1 Tesaloniceni 5-22); dar mai ales în relații cu alții.

Pastor Aurel Miheț – Peoria, Arizona

 

Observatii personale din discuțiile cu musulmani

Pentru ca subiectul islam vs crestinism este destul de fierbinte in blogosfera romaneasca,  am cosiderat ca așternerea unor impresii  formate in urma unor experiențe  personale ar putea ajuta pe cei care nu au avut niciodată de a face cu un musulman. Ca unul care locuiesc in Norvegia, m-am lovit de realitatea unei  populații destul de pestrițe d.p.d.v. religios, formată în mare parte din creștini luterani de stat, catolici, evanghelici și iehoviști, iar pe lângă aceștia există și un procent destul de însemnat de mulsulmani, format din emigranți azilanți sau refugiați din războaie. Politica mai liberă a guvernelor norvegiene în privința emigrării a început prin anii 70 și de atunci emigranții musulmani tot vin. Dintre toate orașele norvegiene, Oslo este cel mai afectat, dat fiind faptul că este capitală, unde s-au și format multe comunități islamice. În orașul unde locuiesc, Bergen, comunitățile de musulmani sunt mai dispersate iar asta face mai ușoară interacțiunea.

Este deci imposibil ca la un moment dat să nu te intersectezi cu islamul iar din punctul de vedere al unui creștin, consider că acestea sunt oportunități extraordinare de a-l vesti pe Hristos unor oameni care altfel nu ar fi venit niciodată în contact cu Evanghelia.

Ca unul care am fost și eu curios cum ar decurge o discuție cu un musulman am profitat de câteva ocazii pentru a deschide subiectul cu musulmani de rând. Nu am o preocupare specială pentru musulmani dar nici nu ignor ideea, de aceea am profitat de oportunitățile  ivite pentru a dezbate cu ei subiecte religioase.

Iată deci câteva observații personale:

1. În primul rând trebui să spun că musulmanii nu fug de dezbaterile religioase sau discuțiile doctrinare, ba din contră sunf foarte deschiși. Contrar sentimentului de teamă pe care unii creștini îl au, musulmanii chiar doresc să discute noțiuni religioase. Comparat cu mulți creștini care fug de discuțiile doctrinare, musulmanii în general nu ignoră doctrinele, fie ele creștine sau islamice, și nu trec ușor, sau nu trec deloc peste ele.  De aceea, cred că dacă cineva vrea să se dedice evanghelizării musulmanilor trebui întâi de toate să fie foarte bine pus la punct în privința doctrinelor creștine și să le stăpănească îndeajuns de mult ca să le poată apăra cu corectitudine. Altfel ar eșua într-un amalgam de idei corecte politic din care creștinul și evanghelia nu are decât de pierdut.

2. Un alt element esențial în discuțiile cu musulmanii este respectul față de om și față de credința lui. Dacă pornești discuția cu un aer de superiorioritate nu faci nimic, ci se va ajunge in cel mai fericit caz doar la o ciorovăială de stradă. Creștinul trebui să învețe să și asculte înainte de a-și dezvolta ideile și argumentația. Musulmanii își consideră religia lor superioară față de orice altă religie a lumii de aceea pentru un musulman atitudina si argumentele solide sunt lucrurile care îl vor face să asculte și ce zici tu.

3. Curajul. Din ce am observat, sunt destui creștini care nu prea au curajul de a discuta deschis cu un musulman de teama unor reacții violente. Din interacțiunile mele cu musulmani de rând, (nu vorbesc despre extremiști) oamenii sunt normali, nu sunt violenți și sunt extrem de deschiși la discuții. Probabil că și mediul în care se poartă discuția contează. Desigur, ei văd în aceste discuții oportunități de mărturisire a islamului către creștini și de aceea sunt chiar doritori de astfel de dezbateri. Însă dacă aveți ocazia să discutați cu ei, curajul este un ingredient necesar în a purta conversații deschise și profunde despre religie și teologie, și asta datorită diferențelor foarte mari care există între cele două teologii. Din discuțiile avute am observat că a trebuit să contrazic aproape tot ce susțineau interlocutorii mei musulmani în privința lui Isus Hristos.

4. Am observat apoi că musulmanii nu discută in general ideea de Dumnezeu sau persoana lui Dumnezeu, ci ei sunt preocupați cel mai mult de persoana lui Mahomed și a lui Isus sau Ișa, după cum îl numesc ei. Au cuvinte elogioase la adresa lui Isus, pe care îl numesc profetul creștinilor, și uneori chiar recunosc autenticitatea unor minuni ale Lui. Însă refuză din start ideea de divinitate a lui Isus și aici cred că trebuie să ne axăm discuțiile,  pentru că fără o acceptare a lui Isus ca Dumnezeu evanghelia este nulă iar creștinismul nu ar fi decât o religie soră a islamului.  Iată mai jos transcrierea unei părți de dialog (așa cum mi-o aduc aminte) purtat la mine acasă cu un coleg de serviciu care a dorit să discute mai multe despre creștinism și care a răspuns invitației mele de sta împreună la o cafea:

Musulmanul: În Coran se vorbește foarte multe despre Ișa. Noi credem în Ișa și în minunile Lui. Noi credem că a fost un om deosebit și un profet la fel cum Mahomed a fost un profet.

Eu: Deci consideri că minumile lui Isus sunt autentice?

M.: Da, dacă Coranul spune așa, noi credem.

Eu: Există vre-o înregistrare despre vre-o minune a lui Mahomed, in Coran?

M.: Nu, Mahomed nu a facut minuni.

Eu: Deci crezi că Isus a vindecat bolnavii, a mers pe apă, a înviat morții, a dat vedere orbilor?

M. Da, în general cred că aceste minuni au avut loc.

Eu: Atunci daca Isus a facut minuni și le consideri autentice, iar Mahomed nu, de ce  îl consideri pe Isus egal cu Mahomed? Isus și-a dovedit puterea supranaturală asupra bolilor, forțelor naturii și morții. Deci cum poate fi Isus egal cu Mahomed?

Ei bine, în acest punct interlocutorul meu a schimbat direcția discuției către chestiuni politice, încercând să analizeze ideile care ne pot apropia, dar susținând în continuare că Isus este doar profetul creștinilor.

Aceată încercare am observat-o la toți cei cu care am discutat. Ideea ca Isus este doar profetul creștinilor nu este doar o dorință de împăcare a celor două religii ci ea vine din convingerea musulmanilor ca Dumnezeu nu poate avea un Fiu. Pentru ei este imposibil să perceapă ideea unui Dumnezeu care se coboară din cer printre oameni și devine supus slăbiciunilor fizice. Pentru ei noțiunea de FIU se leagă de o legătura intimă pe care Dumnezeu ar fi trebuit să o aibe cu o ființă umană, ori acest lucru este inadmisibil pentru un musulman (cât și pentru un creștin). De aceea ideea de Duh Sfânt ca parte a Trinității este respinsă din start de un musulman, și implicit nașterea dintr-o fecioară. De aici decurg binențeles multe alte doctrine pe care musulmanii le neagă iar creștinii sunt nevoiți să le apere. Aș recomanda cartea Secret Believers – What happens when Muslims believe in Christ,  scrisă de Brother Andrew, care prezintă într-un mod practic dificultățile unui musulman în acceptarea doctrinelor creștine.

5. Musulmanii nu vor accepta niciodată ideea de Fiu de Dumnezeu decât cu o singură excepție: să se convertească. Am avut la un moment dat o colegă de curs din Turcia, musulmancă, care era căsătorită cu un norvegian, însă acesta ori era martor a lui Iehova ori avuse-se tangențe cu aceștia. Am discutat cu ea câte ceva despre creștinism și doctrinele de bază ale credinței creștine și am rămas surprins de cât de multe știa, însă apoi mi-am dat seama că îi era foarte ușor să accepte doctrina iehovistă și să o combine cumva cu islamul, pentru că aceștia neagă divinitatea lui Isus, iar mântuirea se capătă prin fapte, atât la musulmani cât și la iehoviști. O mântuire doar prin credință este foarte greu de acceptat, și asta datorită respingerii ideii ca Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele oamenilor.

În concluzie, deși nu sunt expert pe cultura islamică sau  evanghelizarea musulmanilor,am căutat totuși să mă documentez la un nivel care să îmi permită o discuție rezonabilă cu un musulman.  De aceea, în ce mă privește, consider  că a common word between Christians and Muslims  (un cuvânt comun intre creștini și musulmani) nu poate duce decât la confuzie și compromitere doctrinară. Doctrinele sunt mult prea diferite ca să poate fi apropiate cumva, iar prima și cea mai importantă doctrină care ar trebui compromisă este divinitatea lui Isus Hristos și Trinitatea, bazele credinței creștine. Ori în tot acest dialog și dorință de apropiere și reconciliere, cerința principală a musulmanilor este acceptarea ideii ca Isus este doar profetul creștinilor iar Mahomed profetul musulmanilor.

Cred cu toată tăria că în relațiile cu musulmanii, creștinii ar trebui să aibe aceeași atitudine pe care o au față de orice om nemântuit: perspectiva evanghelizării curajoase fără compromiterea doctrinelor, iar aici este nevoie desigur de înțelepciune, informare, studiu și multă rugăciune.

Iată mai jos un link pe care merită să vă uitați:

http://www.jihadwatch.org/2014/02/the-dangers-of-muslim-christian-interfaith-dialogue