Un mesaj de ascultat.

p.s. Emil Bartos face o referire si la BER, dar din cate stiu eu BER a fost parte a Aliantei Evanghelice dar s-a decis iesirea din alianta.

Am dat astăzi peste un articol de pe CNN.com, in secțiunea opinii, care susține că învierea lui Isus nu a fost una fizică ci este una simbolică, si că relatările evangheliilor sunt ambigue în ce privește învierea.  Nu mă așteptam la mai multe din partea CNN în această privință, însă ceea ce mi se pare trist este că argumentele nu vin dintr-o logică bazată pe dovezi istorice ci au ca sursă refuzul clar de a  accepta faptul istoric al învierii fizice a lui Isus.

Articolul, pe care îl găsiți aici, http://edition.cnn.com/2014/04/18/opinion/parini-jesus-easter/, este scris de un  anume Jay Parini, poet, romancier si critic literar. Nu am auzit până acum de acest nume, însă modul în care abordează ideea învierii lasă să se înțeleagă că motivele sunt o încercare de împăcare a corectitudinii politice cu filozofia raționalistă. Sper să văd în zilele care urmează o dezbatere pe tema aceasta, dar mă tem ca CNN va ocoli cu desăvârșire subiectul.

Însă, ca să îmi împrospătez memoria, am scos din bibliotecă monumentala lucrare a lui Josh McDowell, Noi mărturii supusei drepte judecăți, apărută la editura Aqua Forte, 2005, și am reluat câteva pasaje despre dovezile învierii.

Mai întâi, în capitolul intitulat – Dacă Isus nu a fost Dumnezeu, atunci merită un Oscar, pag. 253. am găsit câteva citate interesante despre persoana Domnului Isus:

Rostite de oricine altcineva, afirmațiile lui Isus n-ar părea decât semnul unui egocentrism lipsit de scrupule, întrucât El sugerează cât se poate de limpede că întreaga lume se învârte în jurul Său și că soarta tuturor oamenilor depinde de acceptarea sau respingerea lui.  (Robert H. Stein) p. 254.

Provocarea pe care mărturia Noului Testament cu privire la Isus o aruncă fiecărei generații nu este atât „în ce constă învățătura sa”, ci cât „cine este El și ce importanță are El pentru noi”.

Nici un conducător religios recunoscut, fie că a fost Moise, Pavel, Buda, Mahomed, Confucius sau altul, n-a pretins vreodată că este Dumnezeu; cu o singură excepție și anume Isus Hristos. Hristos este singurul conducător religios din istorie în stare să susțină că este divin și singurul individ care a convins o marte parte a lumii că El este Dumnezeu. (Thomas Scultz).

Însă dincolo de orice altceva, motivul acestei influențe de natură să-l trimită în mod direct pe învățătorul din Galilea la umilitoarea moarte, s-a regăsit în afirmația neverosimilă cum că el, fiul unui dulgher obișnuit, crescut printre așchiile și rumegușul din atelierul tatălui său, este în realitate Dumnezeu întrupat. (Foster Anderson)

Argumentele și citatele unor somități în literatură, istorie, științe, etc, împreună cu dovezile biblice ne dovedesc că atât prin cuvintele lui cât și prin faptele lui, Isus a dovedit fără urmă de îndoială că este Dumnezeu. Însă, în ciuda multor minuni pe care le-a făcut, evreii necredincioși de atunci îi cereau un semn special ca să creadă în El. Atunci Isus le-a răspuns că unui neam rău și preacurvar ca ei i se va da un singur semn, și anume moartea și învierea Lui. (Matei 12:40 ).

Iată deci și două păreri despre învierea lui Isus, din aceeași lucrare, care continuă apoi cu enumerarea dovezilor care atestă invierea în trup fizic de carne: (pe lângă se adaugă dovezile biblice ale învierii în trup de carne)

William Lyon Phelps, timp de peste patruzeci de ani distins profesor de literatură engleză la Yale, autorul a douăzeci de volume cuprinzând studii literare și conferențiar public, afirmă:

Cel mai important eveniment din întreaga relatare a vieții lui Isus Hristos este învierea. Pe ea se întemeiază credința creștină. Faptul că este redată în mod explicit de toți cei patru evangheliști, precum și de Pavel, ne întărește în spirit.  Sunt consemnate numele celor care l-au văzut după izbânda sa asupra morții; și se poate spune că mărturiile istorice în sprijinul învierii sunt mai solide decât în sprijinul oricărei alte minuni menționate în altă parte.

Thomas Arnold, autor al lucrării în trei volume – History of Rome – și titular al catedrei de istorie modernă la Oxford, a afirmat:

Mărturiile în sprijinul vieții, morții și învierii Domnului nostru se pot dovedi, cum deseori a fost cazul, mulțumitoare; ele sunt bune potrivit regulilor îndeobște încuviințate prin care se dovedesc dovezile adeveritoare de cele neîntemeiate. Mii și zeci de mii de persoane s-au aplecat asupra lor, una câte una, tot atât de atente pe cât orice judecător hotârât să încheie cu dreptate în materia unei cauze de ultimă importanță. eu însumi le-eam revăzut de numeroase ori și nu pentru a-i face pe alții să creadă ci pentru a mă lămurii pe mine însumi. Sunt ani de când obișnuiesc să studiez întâmplările vremurilor apuse, cercetând și cântărind mărturiile aduse de cei care au scris despre ele, și nu am știință de nici un alt fapt din istoria omenirii care să fie întărit prin mărturii de orice natură mai limpezi și mai întregitoare, înaintea celui care caută cinstit adevărul, decât marele semn dat de Dumnezeu prin faptul ca Hristos a murit și a înviat dintre morți.

Citatele continuă împreună cu dovezile istorice, logice și de bun simț ale acelora care au analizat în mod obiectiv învierea lui Isus. Concluzia este una singură: numai dacă nu vrei nu accepți învierea lui Isus ca fapt istoric. Pentru cercetătorul onest, argumentele și dovezile sunt acolo, pentru însă cei care aleg din start să nu creadă, oricât de multe argumente ar găsi ei tot nu vor crede.

Amintesc și versetele din 2 Ioan 7, 10:  „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!  Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: „Bun venit!”” (desigur dacă Isus va veni în trup este de înțeles că a și înviat în trup. n.p. )

Vă provoc așadar să vă procurați lucrarea amintită, deși e cam scumpă, dar care poate fi o unealtă folositoare în evanghelizarea ateilor și a scepticilor.

Afirmația este o contradicție în termeni. Un împărat nu poate fi supus nimănui pentru că atunci ar înceta să mai fie împărat. Dar tocmai acest lucru îl vedem la Isus în Săptămâna Mare.  El este supus și ascultător și asta l-a făcut să fie luat în râs și batjocorit de cei care știau cum trebuie să arate un împărat.

 Matei 26:38-42 „Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine. Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu. Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă. S-a depărtat a doua oară şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”

Filipeni 2:6-11 „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

Deși pe parcursul vieții, Isus are multe discuții și divergențe cu conducătorii religioși  și politici ai vremii, totuși în ziua arestării și procesului El devine ca un miel. Nu răspunde provocărilor, nu răspunde acuzațiilor, nu se apără în nici un fel ci pur și simplu lasă lucrurile să meargă de la sine, ajungând în final la condamnare și execuția Lui. Ba mai mult, face niște afirmații despre Sine care au devenit capetele de acuzare atât în fața Sanhedrinului – curtea supremă iudaică, cât și în fața lui Pilat.  În prima se proclamă pe sine Fiul Omului și Fiul lui Dumnezeu – titluri pe care evreii le atribuiau numai așteptatului Mesia, iar în fața lui Pilat se proclamă împărat, ceea ce însemna un titlu rival petru împăratul de la Roma.

În aceste condiții, dacă analizăm doar aceste fapte, lucrurile par cu totul de neînțeles. O privire mai atentă ar putea chiar să afirme că Isus de fapt și-a grăbit singur condamnarea prin afirmații care au generat reacții violente ale poporului.

Însă Evangheliile nu ne lasă în întuneric. Secretul îl descoperim în evenimentele din grădina Ghețimani. Acolo Isus duce o luptă grea și aprigă, o luptă cu negura care urma să îl acopere. Acolo în grădină s-a decis cu adevărat deznodământul procesului care urma să aibe loc.  Iar ceea ce ne indică acest lucru este expresia rugăciunii Lui: Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.  Acest lucru și evenimentele care au urmat ne spun ceva: totul era un plan.  Isus știa ce urma să se întâmple.  Totul fusese orchestrat cu măiestrie de CINEVA, cu mult timp în urmă și într-o cu totul altă lume. Înțelegem astfel de ce a acționat Isus așa.

Si nu, Isus nu a fost arestat. Isus s-a lăsat arestat.

Nu, Isus nu a fost judecat. Isus s-a lăsat judecat.

Nu, Isus nu a fost condamnat. Isus s-a lăsat condamnat.

Nu, Isus nu a fost răstignit. Isus s-a lăsat răstignit.

Cuvintele Lui trebui să ne răsune în urechi: Ioan 10:17-18 „Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi: aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu.”

Iată de ce Împăratul se supune voiei supreme și planului ceresc. Nu pentru că a fost obligat sau forțat. Nu pentru că a fost constrâns de împrejurări sau vre-o remușcare. Ci pentru că a dorit să facă acest lucru. Ci pentru că a iubit iar în final pentru că a ascultat.

Da, Isus a trebuit să asculte. Ascultarea de Tatăl reprezintă desăvârșirea ființei umane iar Isus, ființa umana desăvârșită, a dovedit ascultarea desăvârșită pentru ca noi să putem învăța. Împăratul a devenit supus pentru ca noi să împărățim cu El. Împăratul devine umil pentru ca noi să fim înălțați. Împăratul a suferit rușinea pentru ca noi să avem parte de glorie.

Dar să nu uităm un lucru, după cum Isus a ascultat de Tatăl până la moarte, tot așa și noi trebuie să ascultăm pentru ca să avem parte de Tatăl. Iar această ascultare nu se negociază.

Doamne ajută! Doamne să izbândă!

Zaharia 9:9-10 :  Saltă de veselie fiica a Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Impăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și calare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe. Voi nimici carele de război din Efraim și caii din Ierusalim și arcurile de razboi vor fi nimicite. El va vesti neamurilor pacea și va stăpâni de la o mare la cealaltă, și de la râu până la marginile pământului.

Matei 21:5:  Spuneți fiicei Sionului: Iată, Impăratul tău vine la tine, blând și călare pe un măgar, pe un măgaruș, mânzul unei măgărițe.

Matei 11:29:   Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la Mine căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Asa incepe Saptaman Mare. Cu un Imparat bland si smerit care intra in cetatea Lui calare pe un magarus.. Magarul era cel mai comun mijloc de transport pentru acea vreme. Nu reprezenta nimic deosebit sau impunator.  Si iata-l pe Isus care nu se ridica mai pe sus decat ceilalti – desi avea tot dreptul, nu vine intr-un mod impunator – desi putea sa o faca,  ci intra in cetatea Lui, bland si smerit, ca sa ne dea un exemplu si sa ne invete modul in care ar trebui sa pasim printre oameni.

Cred ca aceste doua cuvinte suna destul de ciudat in urechile moderne care aud doar despre faima si succes, despre bani si despre afaceri, despre personalitati puternice si oameni mari. A fi bland si smerit intr-o lume ca aceasta este de-a dreptul anormal si nebunesc. Ei bine, fie ca ne place fie ca nu, tocmai aceste lucruri ne-a poruncit Isus sa le invatam si sa le practicam. Pana si dorinta de a le practica inseamna smerenie, dar ma tem ca nici aceasta nu o mai gasim, sau o gasim foarte greu.

Insa daca nu vrem de buna voie, atunci va trebui sa privim la cealata față a lui Isus, cea din Templu. 

Ioan 2:14-16  „În Templu a găsit pe cei ce vindeau boi, oi şi porumbei, şi pe schimbătorii de bani şezând jos. A făcut un bici de ştreanguri şi i-a scos pe toţi afară din Templu, împreună cu oile şi boii; a vărsat banii schimbătorilor şi le-a răsturnat mesele. Şi a zis celor ce vindeau porumbei: „Ridicaţi acestea de aici şi nu faceţi din Casa Tatălui Meu o casă de negustorie.”„

Iata ca aici Isus nu mai este bland si smerit. Aici este cu biciul in mana. Ce contrast. Evenimentele nu au loc la mai mult de 24 de ore departare. Isus cel bland si smerit devine Isus cel aspru si manios. Isus nu are mila pentru cei ce nu au respect pentru Tatal. Isus nu are mila pentru cei ce considera banul scopul principal in viata. Isus nu are mila pentru cei care cred ca evalvia este o sursa de castig. Isus nu are mila pentru cei ce uita pe Dumnezeu.

Si ca personalitatea lui sa fie si mai complexa, peste cateva zile avea sa moara pentru oameni exact ca cei din templu. Pentru oameni ca mine si ca voi, pentru care are o singura dorinta: ca prin jertfa Lui, inimile noastre sa fie indreptate spre Dumnezeu.

Da, din oameni doritori de lume sa devenim doritori de Dumnezeu. Din doritori de averi sa devenim doritori de comori ceresti. Din oameni doritori de putere sa devenim iubitori de oameni. Da, pentru aceasta a murit Isus. Sa ne faca blanzi si smeriti. Sa ne facă ca El.

Doamne ajuta. Doamne dă izbanda.