Umanism vs. creștinism doctrinar

Mesajul de mai jos l-am publicat pe Facebook ca un răspuns scurt la ceea ce am aflat că scrie în Legea Educației din România și la valorile umaniste, deoarece cred că există un pericol pentru părinții și copiii credincioșilor evanghelici care merg la școală: credem că dacă școala publică nu promovează încă homosexualitatea și educația sexuală suntem la adăpost de pericole.

Dar unul dintre pericolele din școală este și umanismul, care nu este doar o simplă filozofie, ci reprezintă o concepție alternativă despre lume și viață. Conform Asociației Secular-Umaniste din România, umanismul reprezintă o alternativă la religia dogmatică.

Această subliniere este foarte importantă pentru noi ca evanghelici pentru că în timp ce umaniștii au înțeles foarte bine importanța dogmelor și doctrinelor creștine, credincioșii evanghelici, invadați de teologii umaniste, dau la o parte sau diminează tot mai mult doctrinele și teologia serioasă și promovează dezvoltarea unui creștinism fără prea multe dogme, care și așa sunt generatoare de conflicte și discuții, iar în locul gol se introduc cât mai multe idei liberale și umaniste care permit un mod de gândire lejer, fără prea multe bariere teologice și fără vreo suferință.

Iar ca exemplu ne putem uita doar la modul în care teoriile umaniste sunt promovate în creșterea copiilor evanghelici. Am auzit părinți care spun că nu își pedepsesc copiii, sau nu folosesc cuvântul ”nu” în educație, in condițiile în care Biblia este plină de interdicții. Sau părinți care își iau toate informațiile despre creșterea copiilor din cărți de psihologie – eventual cu un autor creștin – dar care foarte rar deschid Biblia să vadă ce spune Dumnezeu despre creșterea copiilor. Mai mult, păriniți creștini evanghelici care nu sunt preocupați de transmiterea mesajului Evangheliei generației următoare sau o fac într-un mod foarte voalat, dându-i copilului libertatea de a alege. Uită însă că un copil va prelua ce a fost învățat iar libertatea lor de alegere va fi dicatată de natura lor păcătoasă nu de o evanghelie la care nu a fost expus în casă.

Iată un test: cât de mult discutăm cu copiii noștri despre creaționism? Cât de multe știu ei despre potop sau semnificația corectă a curcubeului? Pentru că dacă copiii noștri nu vor avea răspunsuri biblice la aceste lucruri, umanismul le va oferi răspunsuri și alternative culturale la tot ce înseamnă creștinism dogmatic.

Așadar, iată comentariile mele la valorile umaniste:

Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, articolul 4:
http://polito.ubbcluj.ro/scoaladoctorala/?page_id=263

Educaţia şi formarea profesională a copiilor, a tinerilor şi a adulţilor au ca finalitate principală formarea competenţelor, înţelese ca ansamblu multifuncţional şi transferabil de cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini, necesare pentru:

d)formarea unei concepţii de viaţă, bazate pe valorile umaniste şi ştiinţifice, pe cultura naţională şi universală şi pe stimularea dialogului intercultural;

Valorile umaniste definite de Asociația Secular-Umanistă din România:

1. Umanismul este etic.
2. Umanismul este rațional.
3. Umanismul sprijină democrația și drepturile omului.
4. Umanismul insistă asupra faptului că libertatea personală trebuie să fie însoțită de responsabilitate socială.
5. Umanismul este un răspuns pentru larg răspândita dorință de alternativă la religia dogmatică.
6. Umanismul prețuieste creativitatea artistică și imaginația.
7. Umanismul este un mod de viață.

Ofer un răspuns personal din perspectiva valorile creștine biblice fundamentale (adică de bază – ca să nu se înțeleagă greșit) :

1. Creștinismul corect este atît etic cât și moral.
2. Creștinismul biblic este rațional și onest; de aceea recunoaște că nu toate lucrurile pot fi explicate prin argumente raționale sau dovezi științifice.
3. Creștinismul biblic a fost un susținător continuu al democrației și drepturilor fundamentale ale omului și de aceea le și sprijină.
4. Creștinismul biblic recunoaște libertatea personală a individului însoțită de resonsabilitatea spirituală față de Dumnezeu și față de societate.
5. Creștinismul dogmatic corect nu este o alternativă la umanism ci este singura alternativă corectă pentru problemele umane și sociale. Dar creștinismul dogmatic recunoaște în același timp dreptul la opțiune a fiecărui individ.
6. Creștinismul dogmatic prețuiește creativitatea și imaginația în limitele definite de natura și caracterul moral și sfânt a lui Dumnezeu, așa cum sunt ele definite de Biblie.
7. Creștinismul dogmatic corect trebuie să fie un mod de viață.

Hallelujah lui Leonard Cohen – o melodie erotică ambalată în cuvinte religioase

„Hallelujah” este o melodie compusă de Leonard Cohen, și lansată inițial pe albumul Various Positions (1984), care este un amestec de melodii și versuri cu tentă religioasă și erotică.

Melodia nu a avut success la început, ci a devenit cunoscută abia după ce artiștii John Cale și Jeff Buckley au preluat cântecul și l-au ”descifrat” prin adăugarea de versuri mai explicite.

Și deși versurile inițiale au fost puțin diferite, atât Cohen cât și ceilalți artiști au folosit mai multe variante de text în concerte.  Se pare că versurile care au fost cântate de-a lungul timpului se întind pe nu mai puțin de cinsprezece pagini.

Însă faptul că acest cântec se folosește tot mai mult în mediile creștine îmi provoacă greață și asta pentru că versurile sunt, la modul general, o odă adusă păcatului lui David cu Batșeba și chiar o remarcă a relației lui Samson cu Dalila.

Leonard Cohen laudă căderea pentru că asta însemna ridicarea personajului.  Iar viața lui David, prin căderea și ridicarea lui, este portretizată ca o operă muzicală. Cu alte cuvinte, melodia laudă păcatul și căderea pentru că apoi urmează ridicarea, deși în realitate nici David și nici Samson nu au mai fost la fel după căderile lor. Nu văd deci cum un credincios serios ar putea cânta sau asculta o asemenea melodie, în condițiile în care întregul concept al căderii și păcatului este ridicat la rang de virtute, iar sensul cuvintelor este distorsionat în mod inteționat.

Iată ce notează publicația The Guardian prin Laura Barton, despre această melodie:

”Pentru că frângerea a fost întotdeauna o constantă a lucrării lui Cohen… această frângere aduce în versurile lui nu numai durerea și dezamăgirea de a fi o ființă umană defectuoasă cât și efortul continuu de a fi mai bun, dar de asemenea și calitatea senzuală de a fi doar carne și oase.”

Iar Jeff Buckley, unul dintre cei care a popularizat și diversificat versurile este citat în același articol, afirmând:

”Oricine ascultă cu atenție Hallelujah va descoperi că acesta este un cântec despre sex, despre dragoste, despre viața pe pământ. Cuvântul Aleluia nu este un omagiu adus în închinare unei persoane, idol sau dumnezeu, ci un aleluia al orgasmului. Este o odă adusă vieții și iubirii. De fapt asta înseamnă expresia ”o cădere minoră” – o referire la finalitatea actului sexual.”

Ceea ce avem în această melodie nu este altceva decât luarea în deșert a Numelui lui Dumnezeu, căruia îi este adresat termenul de Aleluia în Scriptură. Iar dacă citiți cu atenție versurile veți observa că Cohen este perfect conștient de acest lucru.

Iată mai jos o traducere ne-poetică a versiunii originale și apoi alte două strofe din versiunea cea mai populară:

Ei bine, am auzit că era un acord muzical secret

Pe care David îl cânta ca să îi placă Domnului

Dar nu prea te gândești la muzică, nu-i așa?

Ei bine, funționează cam așa:

Al patrulea, al cincilea, căderea minoră și ridicarea majoră

Regele derutat compunând Aleluia.

Aleluia.

Ei bine, credința ta era puternică dar aveai nevoie de dovadă,

Ai văzut-o făcând baie pe acoperiș

Fumusețea ei și lumina lunii te-au atras.

Ea te-a legat de scaunul ei de bucătărie

Și ți-a spart tronul și ți-a tăiat părul

Și de pe buzele tale ți-a extras Aleluia

Aleluia.

Dar dragă am mai fost aici,

Am văzut această cameră și am mers pe această podea

Ști, locuiam singură înainte să te cunosc

Și ți-am văzut steagul pe arcada de marmură

Și dragostea nu este un marș al victoriei,

Este un rece și un frânt Aleluia.

Aleluia.

Tu zici că am luat numele în deșert

Dar eu nici nu știu numele

Dar dacă am făcut-o, ei bine, ce înseamnă asta ptr tine?

Este o vâlvătaie de lumină în fiecare cuvânt

Nu contează pe care l-ai  auzit

Sfântul sau frântul Aleluia.

Aleluia.

Am făcut ce am putut, nu a fost mult,

Nu am simțit, așa că am încercat să ating

Am spus adevărul, nu am venit să te păcălesc,

Și chiar dacă totul a mers prost

Am să stau în fața Domnului Cântării

Cu nimic altceva pe buze decât cu Aleluia.

Aleluia.

Aceste doua strofe au înlocuit ultimele doua strofe din versiunea originală:

Era un timp când îmi spuneai

Ce se întâmplă cu adevărat mai jos

Dar tu nu mi-ai arătat niciodată acel lucru

Dar îți amintești când m-am mișcat în tine?

Și când porumbelul sfânt se mișca și el

Și fiecare respirație a noastră era Aleluia

Aleluia

Poate că este un Dumnezeu deasupra

Dar tot ce-am învățat din dragoste

A fost cum să împușc pe cine te-atrăgea

Și nu este un țipăt pe care îl auzi noaptea

Nu este cineva care a văzut lumina

Ci este un rece și un frânt Aleluia.

Aleluia.

Originea și semnificația sarbătorii de Halloween

În cultura contemporană vestică, în special cea americană, halloween a devenit a doua mare sărbătoare după cea a Crăciunului. Este atât de mare încât un sfert din toate bomboanele care se vând anual în SUA, se vând doar de halloween. Din fericire, în România sărbătoarea nu este încă atât de populară, ba chiar sunt încă mulți care o detestă, însă să nu ne mirăm dacă pe viitor multinaționalele și marile companii vestice vor promova agresiv prin reclame și media acest festival, totul desigur din considerente financiare. În Norvegia și celelalte țări scandinave, halloween-ul este deja o sărbătoare bine așezată care se celebrează în fiecare școală și grădiniță.

Și deși există multe explicații a ceea ce semnifică sau înseamnă acest festival, totuși majoritatea celor din lumea vestică nu cunosc ceea ce sărbătoresc. Și nu ar trebui să fie o surpriză din moment ce mulți nu știu nici ce sărbătoresc de Crăciun sau de Paște. Ce este mai rău este că de multe ori se ajunge la definiții pompose sau șocant dar care nu exprimă corect semnificația sărbătorii. De aceea, pentru o înțelegere corectă a haloween-ului trebuie să ne întoarcem la originile lui. Chiar dacă de-a lungul secolelor semnificația inițială s-a diminuat sau chiar s-a schimbat, totuși au rămas destule elemente care nu pot fi trecute cu vederea.

Nu sunt absolut deloc de acord cu sărbătoarea în sine, în primul rând pentru că este o celebrare a urâtului și grotescului, ceea ce nu ar trebuie să fie normal, iar în al doilea rând pentru că originile ei sunt total păgâne. Chiar dacă nu îi pot numi închinători direcți ai lui Satan pe toți cei care sărbătoresc haloween, nu cred că putem trece cu vederea simbolistica și celebrarea elementelor oculte care însoțesc festivalul.

Halloween Parade in Manhattan

  • paradă de haloween

Așadar, sărbătoarea de haloween originează în sărbătoarea antică celtică numită Festivalul Samhain (se pronunță sow-in) și literal înseamnă sfârșitul verii. Celții au fost un popor care au trăit în urmă cu aprox. 2000 de ani în zona de astăzi a Irlandei, Marea Britanie și nordul Franței și care își sărbătoreau anul nou pe 1 Noiembrie. Această zi marca sfărșitul verii și recoltei și începutul sezonului întunecat și friguros de iarnă, un timp al anului care era asociat cu moartea omului. Celții credeau că în nopate de dinaintea anului nou, granița dintre lumea celor vii și a celor morți  devenea neclară iar în noapte de 31 octombrie ei celebrau Samhain. Ei credea că fantomele/spiritele morților se întorceau pe pământ și cauzau probleme și distrugeri ale recoltei. Dar de asemenea ei credea că prezența acestor spirite printre ei făcea posibilă o predicție mai bună pentru anul ce urma. Pentru oameni ca ei care erau dependenți de natură pentru recolta anului, aceste profeții sau predicții le asigurau liniștea în timpul sezonului de iarnă.

Pentru comemorarea acestui eveniment, druizii (preoții tribali) organizau focuri de tabără sacre unde oamenii se adunau și ardeau produse din recoltă împreună cu sacrificarea de animale pentru zeitățile celtice. În timpul acestei celebrări, oamenii purtau costume făcute din piei și capete de animale în încercarea de a-și prevesti unul altuia norocul sau viitorul, iar apoi luau foc din focul de tabără și îl duceau acasă în diferite recipiente sau în capetele de animale pentru a aprinde focul în casă și a uni astfel casa și satul cu focul sacru de tabără, atrăgând asupra casei predicțiile făcute în jurul focului de tabără. Desigur, se făcau incantații și alte activități oculte pentru atragerea norocului și prezervarea recoltelor pe care le strânseseră în timpul verii. Era deci o chestiune puternic religioasă dar și puternic ocultă.

Dar mai este un lucru de subliniat. Sarbătoarea de toamnă a celților făcea parte dintr-un ciclu de patru sărbători anuale tribale care simbolizau patru zeități – doua feminine și doua masculine, iar festivalul Samhain (halloween) era dedicat unui zeu masculin, următoarea fiind sărbătoarea Imbolc, dedicată unei zeități feminine și ținută în luna februarie, când apăreau primele semne de primăvară, rezultate din unirea celor două zeități.

druids_temple

  • acesta este un tempul păgân celtic unde activau druizii

După anul 43. d.Hr., când imperiul roman a cucerit majoritatea teritoriului celt, în decurs de aproximativ 400 de ani, doua sărbători similare romane – Feralia și Pomona – au fost unite cu această sărbătoare celică prin asimilarea si unirea cele doua culturi.

Apoi, pe 13 mai 609 d.Hr. Papa Boniface IV, dedică templul tuturor zeilor din Roma – Panteonul – tuturor martirilor creștini și astfel i-a ființă sărbătoarea catolică a Tuturor Martirilor. Papa Gregory III (731-741) va extinde sărbătoarea și va include toți sfinții care au murit împreună cu toți martirii și o mută de pe 13 mai pe 1 noiembrie, sărbătoarea fiind tot una dedicată morților. Până în sec. 9, sărbătoara reușește să suprapună vechea semnificație păgână celtică și devine una cu o semnificație creștină.  În anul 1000 d.Hr., biserica Catolică va dedica ziua de 2 noimebrie tuturor morților și o numește Ziua Tuturor Sufletelor (All Souls’ Day). Dar această zi era celebrată într-un mod similar cu vechea sărbătoare celtică: focuri de tabără, parade, costume de sfinți, îngeri sau demoni.

Dar astăzi în lumea catolică se face o deosebire între sfinții morți și ceilalți morți și de aceea se sărbătorește pe 1 noiembrie Sărbătoarea Tuturor Sfinților iar pe 2 noimebrie Sărbătoarea Tuturor Sufletelor.

În biserica Ortodoxă este însă o mică diferență: Duminica Tuturor Sfinților se celebrează în prima duminică după Rusalii, adică în primăvară, iar pe 5 noiembrie se sărbătorește Moșii de toamnă în care se face pomenirea morților. Iar ca semnificație populară  ”se spune că cine respectă tradițiile de moșii de toamnă, va avea noroc și sănătate în lunile următoare.”

luminatie

  • aprinderea de lumânări la mormânt cu ocazia Moșilor de toamnă

Se poate deci vedea ușor că sărbătoarea de haloween a fost o sărbătoare păgână dedicată morților, o sărbătoare a cărei denumire a fost shimbată și reinterpretată dar al cărei obiect de celebrare a rămas același în întreaga istorie creștină oficială – moartea și sufletele celor morți. Din nefericire, în ultima sută de ani celebrarea morții și a sufletelor celor morți a redevenit nu numai un festival popular și o zi de distracție, ci a readus în cultura contemporană o celebrare și bagatelizare a elementelor oculte care se asociază cu un astfel de festival. Atât adulții cât și copiii privesc cu multă dezinvoltură costumele de vrăjitoare, capetele de morți sau mătura zburătoare.

Dar nu este nimic nou sub soare, după cum spune Eclesiastul. Celebrarea morții și cultul dedicat morților se găsește în aproape orice cultură păgână, din antichitate și până acum. Lumea vestică modernă nu face nici ea excepție, iar haloween-ul demonstrează că de fapt lumea modernă nu este chiar atât de modernă.

Ca și creștini evanghelici și credincioși Bibliei, Dumnezeu nu numai că nu ne cheamă să celebrăm moartea ci ne și interzice. Dacă analizăm cu atenție sărbătorile Vechiul Testament se poate observă că Dumnezeu a poruncit doar sărbători de mulțumire sau comemorare a evenimentelor istorice a poporului evreu, dar nimic legat de o celebrare a morții. Dumnezeu interzice orice activitate ocultă sau relaționată cu ocultul și moartea (Lev. 19:31). Singurul care era celebrat era Dumnezeu Yehova, Creatorul cerului și al pământului, Cel care făce pământul să rodească, Cel care aduce ploaia, Cel care susținea viața.

Mai mult, creștinii au ca zi specială fiecare zi de duminică care simbolizează Învierea lui Hristos și biruința Lui asupra morții, pentru că fără înviere, moartea Lui nu ar fi avut valoare.

Așadar, noi nu celebrăm urâtul, grotescul sau moartea ci ne bucurăm de frumos și celebrăm viața de care ne face parte Dumnezeu.  Știm de asemenea că și moartea și viața sunt în mâna Lui și că granița dintre moarte și viața este bine definită și îi aparține în întregime lui Dumnezeu.

Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii – Marcu 12:27.

http://www.history.com/topics/halloween/history-of-halloween 

 

 

Rugăciunea cu strigăte mari și cu lacrimi

Pe blogul Ioan8, a aparut un comentariu care exprima o ideea pe care am auzit-o de mai multe ori in ultimii ani. Este vorba despre o practica care se numeste „rugaciunea cu strigate mari si cu lacrimi” promovata de unele cercuri moderat carismatice si mistice sau anumiti predicatori care se ocupa cu „trezirile”. Acestia sustin ca textul din Evrei 5:7 este un model de rugaciune speciala care trebuie folosita pentru o putere mai mare atat pentru mantuirea personala cat si a altora.

Textul este acesta: Evrei 5:7 – El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte şi fiind ascultat din pricina evlaviei Lui, … 

Comentatorul un crestin scrie urmatoarele:

In schimb Hristos se ruga cu strigate mari si lacrimi…daca ai fi trait atunci ai fi zis si despre Domnul Isus ca este carismatic? Sau despre Pavel…? Sau despre toti ceilalti care plangeau si sufereau pentru mantuirea oamenilor?
in romana: ”El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-l izbăvească de la moarte şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui….”
in engleza: “Who in the days of his flesh, when he had offered up prayers and supplications with strong (gr-ischuros = forcible (literally or figuratively),boisterous, mighty, powerful, strong, valiant) crying (gr-kraugē = an outcry, tumult or grief, clamour) and tears unto him that was able to save him from death, and was heard in that he feared”
Ce este gresit in a te ruga ca Domnul? Ce este gresit in a practica acest tip de rugaciune? Oare s-a schimbat calauzirea Duhului Sfant? Nu este aceeasi ca in vers de mai sus si ca in ziua cinzecimii si ca in trezirile de dupa si ca in trezirile ce au avut loc de-a lungul veacurilor? Cine suntem noi ca sa spunem cum are voie si cum nu are voie Duhul sa lucreze si sa se manifeste?

Iata raspunsul meu:

@un crestin
atat tu cat si multi din Romania de la Zalau sau Cluj sau de prin alte parti ale lumii, ati preluat aceasta ideea despre “strigate mari si lacrimi” fara sa analizati absolut deloc textul in sine. Dati dovada de lipsa de discernamant. Am o mare indignare fata de aceasta invatatura ilogica si total scoasa din context, ptr ca a afectat persoane pe care le cunoasc si care s-au apuca sa strige si sa urle prin casa, ptr ca asa li s-a spus ca trebuie sa se roage.

La o analiza simpla a textului din Evrei 5:7 pe care l-ai citat, vei observa ca se sublinieaza un lucru: “catre Cel ce putea sa-L izbaveasca de la moarte si fiind ascultat din pricina evlaviei Lui”.
Iata de ce sunt importante aceste cuvinte si de ce este gresita o astfel de abordare si practica:

1. Referirea este in mod clar la gradina Ghetimani, unde Domnul Isus s-a rugat in acest fel, in joc fiind nu mantuirea Lui ci a noastra. Voi pierdeti din vedere esentialul: lucrarea de substituire pe care a facut-o Domnul Isus pentru noi si pretul pe care a trebuit sa il plateasca. Nicaieri in Scriptura nu ni se cere sa ne rugam in acelasi mod pentru ca nu avem cum. Noi nu avem de platit nici un pret pentru nimeni, cu atat mai putin pentru noi insine.

2. Noi inca nu putem intelege pe deplin ce a insemnat revarsarea maniei lui Dumnezeu peste Domnul Isus, ca jertfa de ispasire in locul nostru. Dar EL stia si s-a rugat asa datorita suferintei si tensiunii enorme a acelui moment. Doar in vesnicie vom putea afla ce s-a intamplat cu adevarat in gradina.
Astazi noi suntem feriti de mania lui Dumnezeu, ptr ca El a purtat-o in locul nostru. O astfel de practica si rugaciune nu este pentru noi. Ar fi o blasfemie sa credem ca am putea sa facem aceeasi lucrare pe care El a facut-o in Ghetimani.

3. Faptul ca ai tradus niste termeni din greaca nu inseamna absolut nimic. Traducerea unor termeni nu inseamna automat o intelegere corecta a pasajului. Se confunda copacii cu padurea, unde padurea este contextul. Se face referire clara in context la savarsirea mantuirii – Evrei 5:9 – “s-a facut urzitorul unei mantuiri vesnice”.

4. Nu gasim nici o alta relatare biblica despre astfel de rugaciuni in viata Domnului Isus, cu exceptia celei din gradina Ghetimani. Ba din contra, modelul de rugaciune – Tatal nostru- dat ucenicilor a avut un carcater total diferit. Nu ni se spune sa se faca “cu strigate mari si cu lacrimi”.

5. Contextul pasajului NU este lucrarea de evanghelizare. Aici introduci o idee care nu este acolo. Si in plus, eu nu am intalnit nici un pasaj in Noul Testament unde ni se spune sa facem rugaciuni “cu strigate mari si cu lacrimi” pentru mantuirea oamenilor. Ni se spune sa ne rugam fierbinte sau sa facem mijlociri, dar nu ni se spune sa avem o astfel de practica.

Evanghelistul și Evanghelia

Iată un material care merită văzut. Unii îl numesc documentar și probabil pe bună dreptate, din moment ce este vorba despre un mesaj vechi care se pierde din ce în ce mai mult.

Insă ceea ce înțelegem din acest clip este că înainte de a face evanghelizare trebuie să înțelegem corect mesajul Evangheliei. Ori tragedia modernă este că sunt mulți evangheliști ce predică un anumit tip de mesaj dar puțin predică cu adevărat Evanghelia. Sunt mulți care ar trebui să predice mai puțin  și să studieze mai mult Biblia.

Iar apoi, trebuie înțeles că fiecare creștin în parte are datoria de a vesti Evanghelia. Nu este doar treaba pastorului, predicatorului, teologului sau profesionistului. Toți avem datoria de a ne spune propria poveste a vieții, intersectată de povestea vieții și morții lui Isus Hristos, Domnul și Salvatorul nostru, Dumnezeu adevărat și Creator al lumilor văzute și nevăzute.

Vizionare plăcută.

 

Orfanii, sclavii și degradarea umană.

Situația copiilor din centrul de plasament Sfânta Maria din București a fost o știre care a facut înconjurul țării. Angajații acestui centru au fost acuzați de rele tratamente aplicate minorilor prin înfometare, internare la psihiatrie, sedare, violență fizică și verbală, luarea și folosirea banilor și bunurilor cuvenite copiilor în interesul personal al agajaților, și lista poate continua. Ancheta a fost demarată însă dupa ce una dintre angajate, mustrată de conștiință, a facut un denunț la poliție.

Recent avem și un caz de sclavie în Berevoiești, Argeș, in fața carora mulți au inchis ochii indiferenți.

Dar ceea ce am auzit in aceste situații nu sunt cazuri singulare. De exemplu, se știe faptul că problema copiilor institutionalizați este una dintre cele mai grave probleme sociale ale Romaniei dar care este lasată in voia sorții. Copiii institutionalizați, cei fară cămin sau cei care provind din familii dezorganizate, reprezintă una dintre cele mai mari pepiniere ptr rețelele de prostituție, abuz sexual, cerșetorie, trafic de orice natură, exploatare sau sclavie modernă. Media si societatea civilă este șocată și înfuriată pe bună dreptate de ceea ce s-a descoperit într-o țară care se vrea europeană și modernă dar în care se poate vedea cu ochiul liber gunoiul de sub preșul de care ne împiedicăm toți.

Desigur, întrebarea de bază de aici este cum de s-a ajuns la o astfel de situație. Răspunsurile pot fi multiple și felurite, privite din diferite unghiuri cum ar fi cel politic, social, legal sau pur și simplu omenește, însă nici unul dintre aceste puncte de analiză nu poate răspunde la întrebarea de fond: cum poate un om normal să ajungă la astfel de acte împotriva unor ființe umane neajutorate? Unde este empatia și sensibilitatea pentru suferința celuilalt? Ce s-a întâmplat cu respectul pentru ființa umană și pentru nevoile ei de bază?

Deși se pot discuta multe pe această temă, există și un punct de vedere creștin și biblic care are ceva de spus aici.

In primul rand cazul acesta ne demonstrează o realitate clară: oricat de mult se dorește transformarea Romaniai într-o societate mai bună, aceasta nu se va poate face decât printr-o transformare radicală la nivel de individ, ceea ce este însă imposibil omenește. Și asta se poate observa ușor: cazul angajatilor de la Sfanta Maria arată că lacomia și materialismul sunt vicii ascunse ale naturii și carcaterului uman dar care sunt la fel de periculoase ca și crima sau furtul. Cazul sclavilor din Berevoiesti, Argeș este la fel. Aici se poate adauga lenea și indiferența față de suferința umana dar tot materialismul și dorința de câștig financiar pare a fi cauza principală. Și de aici pleacă totul. Biblia afirma că iubirea de bani este radacina tuturor relelor (1 Timotei 6:10). Daca oamenii nu ar fi lacomi sau iubitori de bani, lucrurile ar fi altfel. Insă natura umană este atât de pervertită și atât de decăzută în păcat încât egoismul și egocentrismul devin principalele valori ale omului și ale lumii în care trăim.

Biblia ne avertizeaza ca omul are o natură rea si căzută în păcat și oricine se naște pe această planetă se naște in această natură decăzută. Domnul Isus a afirmat foarte clar că nimeni nu este bun decat unul singur: Dumnezeu.  (Marcu 10:18).  Avem aici de-a face cu o problemă morală și etică de profunzime: dacă nici măcar în cazul unor copii neajutorați omul nu mai este in stare să facă bine, cât de rea și decăzută trebuie să fie natura umană. Biblia afirmă iarași că inima omului este nespus de inșelatoare și deznădajduit de rea. Cine poate s-o cunoască? (Ieremia 17:9). Din punct de vedere creștin, ceea vedem la ambele cazuri, nu este decât consecința neascultării și depărtării omului de Dumnezeu ca sursă supremă a binelui, iar acest lucru ii face pe oameni  sa alunece pe panta răului până când unii ajung la astfel de fapte.

Soluția la această problemă nu este una legală. Oamenii in cauza vor fi pedepsiți dar pedeapsa nu duce la schimbarea naturii umane. Fără pedeapsă ar continua probabil sa facă aceleași lucruri. Pedeapsa doar restrictionează dar nu schimbă problema de fond. Soluția nu poate fi decât schimbarea naturii interioare a omului, dar acest lucru nu este cu putință omenește. Omul nu se poate schimba nici singur nici cu ajutorul unui alt om. Poate face cel mult niște ajustări morale și de comportament, dar nu adânci și de durată. De aceea Biblia ne invață că avem nevoie de un Mântuitor care a venit din lumea cerului sa ne mântuiască din această stare rea de păcat și să ne transforme în oameni care să poata face binele nu pentru că sunt forțați cultural, social sau legal ci pentru ca in ei s-a produs o schimbare reală și de durată făcut de Dumnezeu. Din punct de vedere biblic nu există altă soluție decât Isus Hristos și jertfa Lui de pe cruce. El s-a întrupat și a locuit printre oameni, pentru ca prin moartea Lui oamenii să aibe parte de eliberare și schimbare. El este singurul in stare să transforme oamenii.

http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/perchezitii-la-un-centru-de-plasament-din-bucuresti-21-de-persoane-suspectate-ca-i-au-abuzat-pe-minori.html 

http://www.mediafax.ro/social/38-de-persoane-au-fost-retinute-in-cazul-sclaviei-din-berevoesti-arges-cum-isi-selectau-victimele-si-unde-le-tineau-sechestrate-15526985

Teodor Popescu și doctrinele harului

Una dintre probleme majore care s-au invocat de-a lungul timpului în discuțiile și problemele din adunările evanghelice BER, foste Creștini după Evanghelie din 1939 -1990, foste Creștini după Scriptură, fostă Societatea Trezirea sau miscarea tudoristă, a fost problema pierderii sau nu a mântuirii. 

Desi aceste discutii au avut de multe ori interese ascunse, totusi multi credinciosi au preluat o anumita pozitie doctrinara pentru faptul ca au interptetat in mod inadecvat anumite pasaje din Scriptura sau pentru ca au fost influentati de altii sau de alte doctrine apartinand altor grupari crestine. Desigur nu trebuie sa fim absurzi in aceasta privinta pentru ca interpretarea Bibliei oricum nu poate fi facuta de o singura miscare evanghelica, ci ea este o lucrarea a Duhului Sfant facuta in multi credinciosi atat din istoria Bisericii cat si din alte miscari evanghelice contemporane. Insa una dintre probleme BER este ca nu si-au format inca o baza doctrinara sistematica solida prin scrieri si teologi proprii, sau daca sunt, sunt foarte putine si nebagate in seama, ceea ce a dus si duce in continuare la multe discutii inutile si exagerate.  

Suntem desigur inca o miscare evanghelica destul de tânără – aprox. 92 de ani si cam la a patra generatie, insa avem o mostenire doctrinara sanatoasă prin scrierile lui Teodor Popescu, Emil Constantinescu, Gheorghe Cornilescu si alti cativa care au scris sau și-au transcris predicile lor. O astfel de resursă este binețeles istoria lui Teodor Popescu scrisă de Horia Azimioară. 

Iată mai jos extrase din poziția lui T. Popescu față de această chestiune a harului, a siguranței mântuirii sau a pierderii ei. 

Din viața și lucrarea lui T. Popescu, de H. Azimioară, pag. 84, versiunea electronică PDF: 

Cuvântul har se întâlnea mai în toate predicile lui Teodor Popescu, chiar şi atunci când predica avea cu totul alt subiect. Uneori însă întreaga predică avea acest cuprins, harul lui Dumnezeu, atât pentru mântuire cât şi pentru viaţa pe care o duce cel credincios.

Omul firesc înţelege pe a face, nu înţelege însă pe a crede. Cere-i să facă ceva pentru Dumnezeu şi găseşte că este bine aşa; cere-i însă să creadă şi să ia, şi vei vedea că nu pricepe cum vine asta. Şi de n-ar lucra Dumnezeu însuşi prin harul Lui, nimeni n-ar ajunge la credinţă”.

Dacă oaia se rătăceşte, nu se mai întoarce acasă. Câinele se întoarce, pisica se întoarce, chiar porcul se întoarce. Oaia nu se mai întoarce, ci se duce şi se tot duce, căci nu mai ştie drumul spre casă. Oare nu este şi omul tot aşa? Cunoaşte el drumul spre Dumnezeu? Dacă nu ne-ar căuta Domnul Isus însuşi, cine L-ar mai căuta? Ne-a căutat însă El Însuşi, în aceasta este harul la lucru şi toată mântuirea noastră este numai har din partea Lui. El este Alfa şi Omega, El începe, El continuă, El duce totul la bun sfârşit. Nu este nici un merit din partea noastră, să nu credem că am fost mai ceva decât ceilalţi şi de aceea ne-am întors la Dumnezeu. El ne-a căutat şi ne-a chemat cu chemare sfântă; El face totul.

Chiar faptul că cineva caută pe Dumnezeu, tot de la Dumnezeu porneşte. Chiar faptul că te-ai încredinţat măcar în parte de păcat şi ai simţit nevoia unui Mântuitor care să te scape de păcat, chiar şi aceasta este lucrarea Lui. Noi nu L-am căutat pe El, ci El ne-a căutat pe noi. Aşa că de la un capăt până la altul, lucrarea nu este decât a Lui.

Epistola către Efeseni cuprinde o preamărire a harului lui Dumnezeu. Şi noi, pe măsură ce înaintăm în viaţa de credinţă, învăţăm să preamărim harul lui Dumnezeu. Cei mai mulţi nu cunosc la început harul lui Dumnezeu decât într-o mică măsură. La început parcă îţi atribui şi ţie însuţi un merit: Da, dar şi eu m-am interesat de lucrul acesta, am dorit după Dumnezeu; deci am făcut şi eu ceva în comparaţie cu alţii care nu fac nimic. Mai târziu toate aceste pretenţii cad şi, comparându-te cu cel mai decăzut om din lume, zici: Nici eu n-am fost mai bun. Dacă este vreun merit, este al harului lui Dumnezeu.

Este har pentru mântuire. Este har pentru a fi sfinţiţi. Harul lui Dumnezeu este puterea noastră, fără har nu putem rezista în faţa ispitelor. Harul lui Dumnezeu păstrează pe cei credincioşi. Este har pentru a lucra. Este har pentru timpul de suferinţă. Este har pentru clipele din urmă ale celui credincios.

Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Nu te arde pe tine, dacă eşti copilul harului. Vă aduceţi aminte de cei trei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul de foc, înfăşuraţi în albiturile lor. Focul ar fi trebuit să le ardă întâi rufele. Dumnezeu a făcut ca nici măcar părul să nu capete miros de ars. Când copilul harului lui Dumnezeu nu ia seama şi se lasă înfăşurat de unele lucruri care i-ar fi o greutate pe cale, Dumnezeu poate să ardă ceea ce ar putea să ne înfăşoare, dar nu pe noi înşine. Adeseori poate boala de care suferi în trup ar trebui să fie un foc care să ardă unele primejdii care îţi sunt necunoscute.

Ce ne ţine pe cale: harul ori credinţa? Un copilaş s-a dus cu tatăl să facă o vizită. În timpul acela a venit o ploaie care a um at mult râul pe care trebuiau să-l treacă şi râul a luat puntea. Tatăl a luat pe copilaş în braţe şi a trecut prin apă. De frica apei, copilaşul se ţinea strâns de gâtul tatălui său. Braţele strânse de gâtul tatălui sunt credinţa. Ce l-a ţinut? Faptul că el s-a ţinut de gâtul tatălui său? Nu, el nu putea să se ţină singur, l-au ţinut braţele tatălui său. Acesta este harul. Şi-a făcut el partea lui, prin credinţă; dar harul lui Dumnezeu, adică braţele tatălui l-au ţinut”.

Cunoaşterea de către Teodor Popescu a harului lui Dumnezeu l-a făcut să tragă concluzii şi asupra altor adevăruri ale Scripturii şi în special asupra siguranţei mântuirii. El spunea:

Am adus la Domnul Cristos un caracter destul de rău, unii într-un fel, alţii în alt fel, mai toţi cu destul şiretlic şi viclenie. Dumnezeu însă a aprins o lumină în noi şi tot El Se însărcinează să păstreze şi să păzească această lumină; ba mai mult, s-o şi facă să crească spre slava Lui. Nu noi îl ţinem pe El, ci El ne ţine pe noi.

Am fost chemaţi la Domnul Isus prin har şi am fost mântuiţi prin har. Ce caută acest DACĂ aici, la Coloseni: ‘Dacă rămâneţi’? Atârnă oare de mine să rămân? Dar eu nu sunt în stare să fac nimic bun. Cei uşuratici cad pe cale. Acest DACĂ vrea să trezească pe cel credincios, să-l facă să alerge la har. Un tată ţine pe copilul său de mână. Sunt amândoi pe o înălţime, lângă care se arată o prăpastie mare.

— Vezi tu, zice tatăl copilului, dacă nu te laşi ţinut de mâna mea, ai putea să cazi în prăpastia asta!.

Ce face copilul? ‘Lasă-mă, tată, că o să fiu eu atent?’ Nu. El se ţine şi mai strâns de mâna tatălui, tocmai pentru că i-a spus acest DACĂ. Mă ţii Tu, Doamne, ţinut sunt; mă laşi Tu, mă prăpădesc. Dar Dumnezeu păstrează pe ai Săi.

Şi care totuşi au căzut” (Evrei 6). N-au căzut pe cale, ci alături de ea, peste parapet. Întrebarea de căpetenie este dacă cel care zice că a crezut, este născut din nou. Cei născuţi din nou pot să piardă viaţa veşnică? Întrebarea pare grea, cutez însă să răspund că nu pot (Ioan 10.28). Dacă un astfel de om a căzut într-un păcat, nu înseamnă că s-a prăbuşit pentru totdeauna. Când un credincios a căzut într-un păcat, se vede la el durerea unui copil al lui Dumnezeu şi mai curând sau mai târziu, el se va ridica din căderea lui.

Samson a părăsit pe Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a părăsit pe Samson. Chiar în închisoare, Dumnezeu nu l-a părăsit. Acolo i-a venit pocăinţa, i-a venit şi credinţa prin care a fost restabilit în starea de om credincios.

Se poate şterge numele din Cartea vieţii? Cutare conta drept credincios, a mers până la un timp pe cale şi pe urmă a căzut. S-a şters numele lui din Cartea vieţii? Dacă a fost născut din nou, n-a fost şters; dacă însă n-a fost născut din nou, n-a fost scris acolo, deci nici n-a fost şters. Mulţi se numesc căzuţi, dar n-au avut de unde să cadă.

 

Teodor Popescu si.. J.N. Darby

Citind iarăşi prin istoria lui Teodor Popescu, aflu cu uimire că a fost numit de unii din afara mișcării inițiată de Dumnezeu prin el… darbyst.

Iată câteva citate:

O mișcare creștină in Romania, editor Daniel Cuculea,  SER 2000, pag. 122

Unii credincioși din alte grupări creștine spuneau despre T. Popescu că este darbyst, făcându-i în felul acestea un binemeritat compliment. Aceasta, pentru că din punct de vedere doctrinar avea cam aceleași vederi cu J.N. Darby. Totuși el nu prea agrea stilul greoi în care scria acesta.

Din când în când, T. Popescu mai răsfoia cărțile lui J.N. Darby, mai ales că ele cuprindeau lămuriri pentru toate cele 66 de cărți ale Bibliei. „Îmi spunea D. Cornilescu să mă uit când am ceva timp, prin comentariile lui Darby. Nu l-am ascultat în totul și poate că am greșit. Zicea că ce este Iorga pentru istorie, este Darby pentru Evanghelie. Totuși când îl citești pe Darby, parcă ronțăi niște covrigi uscați”. 

Din viața și lucrarea lui Teodor Popescu, Horia Azimioară, pag. 69.

Unii credincioși din diferite biserici spuneau despre frații din strada Carol Davila că au cam acelaşi fel de gândire ca J.N. Darby. 

 Totuși se pare că T. Popescu il prefera pe Spurgeon, din care a tradus trei lucrări: Fiți tari în Domnul, Din cuvintele lui Ion Plugarul și Eu sunt Domnul, doctorul tău.

Teodor Popescu si mineriada de la Cuibul cu barza

M-am apucat recent sa recitesc istoria lui Teodor Popescu, publicata de Daniel Cuculea (cel putin asa banuisc, din moment ce autorul se semneaza D.C.) in cartea Reforma Sufletului Omenesc, vol. 1, O miscare crestina in Romania, editura Adevarul Crestin, SER 2000.

 Printre altele am ajuns sa citesc modul in care s-a început anihilarea preotului Teodor Popescu la biserica Sf. Stefan sau mai cunoscuta după denumirea Cuibul cu barza. Am fost surprins sa constat asemănări cu ceea ce unii au numit pe buna dreptate – mineriada lui Ionel Botgros din Carol Davila.

 Iată citatele care descriu situația:

 La 21 noiembrie 1923 au fost trimiși mai multi preoți de la Mitropolie la biserica Sf. Stefan (Cuibul cu barza). Galaction era printre ei. Predica a fost întrerupta deseori de vociferările lor. Aceasta atitudine se mai repetase in câteva duminici anterioare. – pag. 61

In “Neamul Romanesc” din decembrie 1923, un scriitor al vremii I. Gr. Oprișan descrie starea de lucruri din ultimele săptămâni: In loc ca frații săi preoți sa se bucure de aceasta mișcare de regenerare creștina, in loc ca ei sa se trudească a aprinde o facile in interiorul tarii, o facile de lumina curate – cum a numit-o Mitropolitul Bălan al Ardealului pe cea care s-a aprins la Cuibul cu barza – au căutat sa găsească chițibușuri dogmatice, care totdeauna au ascuns altceva decât interese duhovnicești.

Si astfel am ajuns sa vedem ca in ultima vreme s-a instituit o tutela, trimițând-se in biserica părintelui T. Popescu fel de fel de preoți care sa-i facă slujba, sa tina chiar predici, si culmea sa împânzească biserica cu agenți tulburători, toate acestea in unicul scop de a pune pe preot in imposibilitatea de a mai lucra. … – pag. 62

In altar slujesc vrăjmașii preotului, in biserica stau oameni care n-au mai fost niciodată. Si spiritele s-au încălzit… . pag. 62

Istoria unor astfel de acțiuni nu este noua. Și tot istoria ne arată că cine apelează la astfel de acțiuni nu dorește binele și nici nu este de parte adevărului. Și nu numai ei ci și cei ce îi susțin.

Un lider important din Miscarea Tudorista, Serban Constantinescu a plecat acasa la Domnul

Sunt unul dintre tinerii tudoristi care doar au auzit vorindu-se despre fratele Bănel. Abia acum fac legătura cu numele de Șerban Constantinescu.
Din nefericire gruparea noastră a cam pierdut legătura cu istoria ei și asta din cauza unor influențe moderniste prin care se invocă pericolul tradiționalismului.
Personal cred că avem nevoie acum mai mult ca oricând să readucem la viața istoria mișcării noastre și a fraților credincioși din istoria ei, astfel încât să se înțeleagă mai bine responsabilitatea noastră ca generație moștenitoare a unor astfel de oameni.

ioan8

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, cari v’au vestit Cuvîntul lui Dumnezue; uitaţi-vă cu băgare de seamă (anatheóreó, ἀναθεωρέω)  la sfîrşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa! (Evrei 13:7)

O scurta retrospectiva

Cand Domnul m-a mantuit in 1976 am inceput frecventarea regulata a adunarii de pe Strada Carol Davila nr. 48. Unul dintre principalii predicatori avea o dinamica unica, vorbea entuziast, iar zambetul nu ii lipsea de pe buze. Mai tarziu am aflat ca el se numea Serban Constantinescu si era fiul unuia dintre fondatorii Miscarii Tudoriste, Emil Constantinescu. Folosesc expresia Miscarea Tudorista deoarece cei dinafara acestei reforme din Ortodoxie asa cunosc aceasta miscare. 

Fratele Serban era si un pastor de exceptie. Avea o inima atat de mare data de Domnul incat adopta imediat cu toata dragostea pe noii veniti. Era foarte greu sa il superi pe fratele Serban. Cum am spus, zambea frumos si crestineste tot timpul. 

Vezi articol original 502 cuvinte mai mult